New Age şi religiozitatea postmodernă

În general, religiozitatea postmodernă vizează un segment al pluralizării religioase, legat de noile mişcări religioase, scoţând în evidenţă cu precădere forme ale religiosului individualizat în mod radical. Denumirea de „religiozitate postmodernă“ în locul celei de „religii postmoderne“ vrea să sugereze faptul că religiozitatea individuală se substituie religiei instituţionale, că asistăm la un fel de „diluare“ a religiei, a religiei organizate, într-o formă de religios particular. În era postmodernistă, religia organizată eclezial începe să fie înlocuită, din păcate, de o formă de religiozitate privatizată, de o „religie invizibilă“, aşa cum o numeşte Thomas Luckmann, în sensul că nu mai are nimic în comun cu Biserica. Religiozitatea postmodernă se vrea înţeleasă ca un fel de alternativă la religia „instituţională“, chiar dacă adepţii ei aparţin practic unor comunităţi religioase din cadrul Bisericilor creştine.

Curentul New Age

Gândirea postmodernă, corelată cu începutul anilor â70 din secolul trecut, insistă, înainte de toate, pe primatul diversităţii în dauna unităţii, eterogenităţii discursului, diversităţii formelor de viaţă, orientărilor profesionale şi concepţiilor despre lume. În plan religios, dacă modernismul s-a arătat extrem de critic la adresa religiei, postmodernismul o agreează, dar numai sub forma unei religiozităţi difuze, nonconformiste şi contestatare.

Pe de o parte, subliniază Wolfgang Welsch, postmodernitatea va consemna un dispreţ profund faţă de tot ceea ce e raţional, conducând la o afirmare fără bariere a tot ceea ce e mitic, magic, ezoteric, ocult. Raţionalităţii excesive din perioada modernistă i se va răspunde acum printr-un iraţionalism la fel de excesiv, un iraţionalism nu al religiilor, ci al falsei religiozităţi, un iraţionalism cultivat de tot felul de exotisme şi ocultisme în această „junglă a noii religiozităţi“, aşa cum afirmă G. Schmid. O atare religiozitate postmodernă, pe de altă parte, spre deosebire de religia oficială, instituţionalizată, nu va fi reprezentată de preoţi în genul celor ortodocşi, catolici, anglicani etc., ci de tot felul de „rebeli“, „entuziaşti“, „dionysiaci“, „fanatici sacri“, promovând mesaje şi practici dintre cele mai provocatoare.

Această religiozitate confuză este reprezentată mai ales de curentul New Age („Noua Eră“), un curent sincretist în care se regăsesc laolaltă elemente din diferite ştiinţe, cum ar fi informatica, fizica cuantică, ştiinţe umaniste, dar şi din mistica religiilor orientale. Ceea ce pretind adepţii acestei mişcări este intrarea într-o nouă eră, a Vărsătorului, o eră postcreştină, în care se va realiza, chipurile, transformarea conştiinţei lumii, o transformare care va presupune un nou mod de a gândi şi percepe realitatea la nivelul omului în particular şi lumii în general. David Spangler desemnează new age ca pe „naşterea unui nou ev“.

Fantasmagorica experienţă a armoniei şi contopirii cu întreg cosmosul

Religiozitatea postmodernă ascunsă sub acest nume este una extrem de diversă, pestriţă, greu perceptibilă şi nesistematizabilă. Arată un interes mare faţă de gnoză şi ezoterism, faţă de misticile orientale, dar şi faţă de cea creştină. Se înscrie pe linia holismului, detaşându-se de viaţa modernă fragmentată raţionalist şi regăsindu-se în „armonia“ propusă de postmodernitate, o armonie cu sine însuşi, cu natura, cu universul. Este şi motivul pentru care poartă o puternică amprentă ecologică. De altfel, Fritjof Capra, unul dintre promotorii acestei religiozităţi, afirmă că „conştiinţa ecologică este spirituală în cel mai pur sens al cuvântului“ şi propagă o „religiozitate ecologică“, o „spiritualitate ecologică abisală“, respectiv o „conştiinţă cosmică“, care presupune chipurile unitatea între spiritul individual şi spiritul universal.

De altfel, neoreligiozitatea postmodernă preia multe elemente din marile religii cu un caracter cosmocentric ale Asiei, cum ar fi hinduismul, budismul sau taoismul. E vorba în special de mistica orientată spre armonie şi contopire din tradiţiile orientale, care se regăseşte în religiozitatea postmodernă. Această „religiozitate“ preia tehnici percepute ca „psihotehnici“, vizând acele tehnici de meditaţie precum yoga, zen, corelate cu tehnici corporale privind respiraţia, mişcarea, dansul. Cele din urmă sunt privite ca mijloace auxiliare şi „conductori“ spre transformarea personală. Prin tăcere şi introvertire, concentrare şi contemplaţie, dar şi prin urcuşul spre o nouă lume şi spre noul sine, se ajunge la o fantasmagorică experienţă a armoniei şi contopirii cu întreg cosmosul. Celelalte tehnici ajută la a privi dincolo de lucruri, în profunzimea propriului eu şi a propriei naturi. Din păcate, în acest scop sunt utilizate practici oculte, ghicitoria, necromanţia, astrologia şi magia. Toate acestea se alimentează din cunoaşterea ezoterică, aflată la graniţa dintre viaţă şi moarte şi vizând iniţierea în cele mai profunde taine ale existenţei şi sinelui uman.