Nici fierbinte, nici rece!

Există un text consemnat în cartea Apocalipsei care cu siguranță multora deja le-a atras atenția, în care Hristos adresează Episcopului Bisericii din Laodiceea un cuvânt, la prima vedere destul de ciudat: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldi­cel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea (Apoc. 3, 15-16). 

Atât tradiția Bisericii, cât și logica elementară ne spun că cel rece este acel om cu sufletul înghețat, întrucât este lipsit de credință, iar din această pricină poate săvârși nenumărate păcate. Este tipul omului care nu știe de Dumnezeu. La polul opus se află cel fierbinte, în care stăpânește dragostea pentru Hristos sau fierbințeala duhului (cf. Rom. 12, 11). Acesta e omul dedicat în întregime Domnului și împlinirii poruncilor Sale. 

Dar oare cine este cel căldicel? Se pare că acesta este creștinul care a fost odată fierbinte în râvna și în dragostea sa pentru Dumnezeu, dar, odată cu trecerea timpului, credința i-a slăbit pe nesimțite și a ajuns să o practice într-un mod formal, asumându-și un simplu rol în cadrul eclesiei. În această categorie intră și acei creștini la care slăbind intensitatea credinței, ajung să facă destule concesii lumii, împletind în existența lor practica credinței cu un mod de viață afectat de mediul decadent al epocii. 

De asemenea, căldicei mai sunt și cei fără încredere în pronia lui Dumnezeu, care se tem pentru bunurile și pentru viața lor, arătându-și astfel îndoiala, ce se descoperă cel mai adesea în momentele de criză ale vieții, în evenimentele neprevăzute. Genialul F.M. Dostoievski spune că omul căldicel este tipul indiferentului de care, de altfel, se teme cel mai mult, întrucât acesta nu poate fi sensibilizat prin nici un cuvânt de folos și prin nici un bine pe care i l-ai putea face. În acest sens, un părinte grec contemporan, arhim. Athanasie Mythilineos, cu o extraordinară experiență misionară, dezvoltată vreme de mai bine de o jumătate de veac, afirmă că, din nefericire, majoritatea creștinilor fac parte din categoria celor căldicei, în fața cărora Biserica are și cea mai dificilă misiune. 

Dar cum se explică, totuși, în contextul de față, preferința Mântuitorului pentru cel rece cu sufletul? Pare de neînțeles, pentru că la cel căldicel tot se mai poate vedea o urmă de credință sau măcar un minim de făptuire creștină, deși amestecate cu înșelările duhului lumesc? Explicația e foarte simplă: Mântuitorul nu-l preferă pe cel rece pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce acesta poate deveni într-o clipă de trezire, precum tâlharul de-a dreapta Mântuitorului, precum Maria Egipteanca și mulți alții care, având sufletele înghețate de păcate, îndată ce au fost atinși de un cuvânt sau smeriți de o împrejurare crucială, și-au schimbat radical modul de viață. Sau, după cum susține același Dostoievski, cel rece reprezintă tipul ateului desăvârșit care se află, în ierarhia lumii, pe a doua treaptă după sfânt. Rămâne doar să se producă trezirea, să accepte acea rază a harului care să-i înfierbânte credința și astfel să-l treacă pe prima treaptă.