Nicolae, smeritul monah de la Rohia

Nicolae Steinhardt este un nume foarte cunoscut nu doar pentru că a scris foarte mult, ci mai ales pentru apropierea lui de învăţătura Mântuitorului Hristos şi de călugaria sa la Mănăstirea Rohia. Înainte de a fi creştin şi monah, avocatul, filosoful şi scriitorul Nicu Steinhardt a refuzat să fie turnător într-un proces răsunător, în 1959, împotriva unor intelectuali evlavioşi între care-i amintim pe Constantin Noica, Alexandru Paleologu, A. Acterian, Al. Teodoreanu şi alţii, spunând, în sala de judecată, că este o mare onoare pentru el să facă parte din acest lot de condamnaţi. 13 ani de muncă silnică aveau să însemne pentru el vorbele spuse la „aşa-numitul” proces. La Jilava, în regim aspru de temniţă grea – el a descoperit un spaţiu al fericirii – despre care a amintit în jurnalul pe care l-a scris, jurnalul fericirii fiind, probabil, cea mai citită carte a sa.

Botezul, mai cu seamă o poveste de dragoste

Cu puţin timp înainte de a muri a răspuns printr-o extraordinară scrisoare unui publicist din Israel care l-a întrebat: „Ce gândeşti dumneata când eşti singur, în miez de noapte?”. Răspunsul monahului este de fapt o ultimă mărturisire (dacă mai era nevoie): „Botezul meu (Jilava 15 martie 1960) e mai cu seamă o poveste de dragoste, a îndrăgostirii mele crescânde faţă de neamul românesc, de ce se numeşte fenomenul românesc şi de Biserica creştină… Ortodoxia pe care am ales-o de bunăvoie (căci erau în celulă şi catolici şi protestanţi şi neoprotestanţi) şi în deplină cunoştinţă de cauză, mi-este dragă şi sunt convins că-i voi rămâne fidel până la sfârşit. Dar creştinismul şi călugărirea nu au însemnat pentru mine o «zăvorâre», o izolare, o fugă de viaţă, ci cu totul dimpotrivă, o lărgire a orizontului spiritual, o împrospătare a inimii şi cugetului…”.

Despre viaţa călugărească pe care o trăia de mult timp monahul Nicolae mărturisea în aceeaşi epistolă: „…Am ajuns să mă împac foarte bine cu viaţa monahală care – spre deosebire de ce cred mulţi – nu este una de trândăvie şi puturoşenie. E o viaţă activă, tonică şi aspră. Şi timpul meu e «plin»: slujbe (multe, port o specială afecţiune celei de la miezul nopţii), lecţii (îi ajut pe cât pot pe ucenicii care se pregătesc să dea examen la Seminarul Teologic din Cluj), corespondenţa, când vin vizitatorii străini sunt şi ghid, apoi grijile gospodăreşti (călugării se autoîngrijesc) şi o oarecare activitate literară (îngăduită, ba chiar recomandată de ierarhii mei de la Cluj şi Sibiu, oameni iubitori de carte) predicile (sunt poftit să predic adesea şi-mi place să le pot vorbi maramureşenilor, oameni dintr-o bucată; mă străduiesc să scot predica din platitudine stilistică, monotonie şi locuri comune, să-i dau un oarecare caracter de aggiornamento!)”…

Aceste cuvinte şi altele care reliefează simpatia pentru credincioşii maramureşeni arată că el nu se simţea nefericit în spaţiul mănăstirii unde a devenit, după o perioadă lungă de noviciat, călugăr la 16 august 1980.

Permanentă reamintire a întâlnirii cu Hristos

Citind epistola care-i considerată ultima scriere a monahului Nicolae, mi-am amin- tit de întâlnirea cu el la Mănăstirea Rohia, în iulie 1985. În vacanţa de vară, împreună cu câţiva colegi de la seminarul nemţean, poposeam la Rohia pentru scurt timp. Monahul Nicolae ne-a fost ghid (deşi nu eram vizitatori străini, după cum subliniază în epistola sa). În biblioteca mănăstirii aproape că dorea prezentarea fiecărei cărţi în parte. Ne-a vorbit mult, poate două ceasuri şi ne-a impresionat prin felul natural şi special de a fi. La miezul nopţii am participat la slujba ţinută în bisericuţa de lemn (în locul căreia se înalţă astăzi o alta, majestuoasă, splendidă din toate punctele de vedere). Toată rânduiala Miezonopticii (doar atât se săvârşea la miez de noapte, Utrenia se punea dimineaţa) a fost citită de monahul Nicolae. Monah simplu, fară darul preoţiei, părintele Nicolae era bucuros să-i poată aduce lui Dumnezeu această laudă. Ani la rând, când se afla în mănăstire, a fost nelipsit de la slujbele comunitare. Toţi ştiau că lecturile respective îi reveneau lui. De altfel, slujba Miezonopticii are o semnificaţie aparte, este permanenta aducere aminte a venirii mirelui şi a intrării în bucuria comuniunii cu el: „Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”.

22 de ani fără smeritul monah Nicolae

Întăresc şi eu (dacă mai este nevoie) afecţiunea specială pe care o purta slujbei de la miezul nopţii. A doua zi am rămas la Liturghie şi ne-au invitat să cântăm răspunsurile. Monahul Nicolae a observat diferenţele cântarii (faţă de şcoala de la Cluj) şi la sfârşitul Liturghiei am vorbit din nou (mi-a spus că se ocupă de pregătirea unor fraţi din mănăstire şi tineri din satele învecinate pentru admiterea la seminar). În anul 1988, un prieten a trecut pe la Rohia şi mare mi-a fost bucuria să ştiu că monahul Nicolae şi-a amintit de mine. O dată cu „Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi  dincolo de texte” (Cartea Românească 1987), mi-a scris următoarea dedicaţie: 13 mai 1988, Fratelui meu întru Hristos, tânărului seminarist Cristinel Aioanei, măgulit şi bucuros îi ofer acest volum pe care a binevoit să-l citească, dorind a vedea pe pagina-i dintâi semnătura bătrânului autor N. Steinhardt (cu adevăratul său nume: smeritul monah Nicolae). Păstrez cartea şi acum cu amintirea acelei întâlniri.

În 30 martie 1989, când a trecut la cele veşnice, nu circulau la fel de uşor ca acum veştile. Am primit un telefon (la mănăstire) de la stareţul Mănăstirii Nicula, care ştia de tristul eveniment. în Duminica Sfintei Cruci, când a fost fixată înmormântarea, eu am fost de rând la predică. Am amintit la sfârşit de acest mărturisitor al Crucii, monahul care aflase fericirea şi Lumina Botezului în închisorile comuniste.

Au trecut de la întâia întâlnire cu preacuvioşia sa 22 de ani. Eu l-am mai vizitat, dar părintele Nicolae n-a mai putut vorbi. Ne vorbeşte altfel, prin graiul cărţilor, al îndemnurilor sale către monahi, ca rezultat al unor trăiri intense în focul ispitelor de la sfârşit de veac. Opera sa a fost reeditată în mai multe ediţii. Scriitori mari s-au ocupat de aşezarea numelui său în „Galeria oamenilor de seamă”.

Mănăstirea Rohia îl păstrează în „diptice”, pomenindu-l în ceata vieţuitorilor ei, iar la chilia lui, devenită muzeu, e aşa de multă linişte şi parcă se mai aud şoaptele rugăciunilor sale.

Monahul Nicolae de la Rohia a fost un filosof şi scriitor de mare ţinută. A fost un mărturisitor care a cunoscut drumul Damascului şi poarta isihiei. Acestea l-au condus în împărăţia Luminii, întru bucuria Domnului Său.

Arhim. Timotei Aioanei este exarh cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor