Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Nicolae Steinhardt sau predica vie

Nicolae Steinhardt sau predica vie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Daniel Ciobotă - 25 Iul, 2013
Cunoscutul buchet omiletic al monahului Nicolae de la Rohia Cuvinte de credinţă continuă să facă obiectul exegezelor dintre cele mai diverse. Preocupări bine-venite de altfel, având în vedere trăsăturile de excepţie ale scriiturii vizate. Atât din text, cât şi din mărturii externe reiese că, înainte de a fi scrise, discursurile au fost rostite în faţa unui auditoriu, ceea ce le conferă calitatea veritabilă a oralităţii. Descoperim în aceste pagini, fără îndoială, un tip inedit de predică ortodoxă. Nu cred că greşesc afirmând că avem de-a face, în ce le priveşte, cu o nouă paradigmă omiletică, demnă de toată atenţia noastră. Primordial, Cuvintele lui Nicolae Steinhardt reprezintă, după cum el însuşi scrie în scurta şi extrem de confesiva prefaţă a cărţii, „o dovadă, o mărturie de credinţă creştină“ transmisă generaţiilor viitoare. Având şi o asemenea motivaţie din partea autorului, lucrarea reprezintă argumentul mai mult decât convingător că teologia şi harisma literară pot coexista, cu beneficii reciproce, în comunicarea omiletică. Lucru mai rar întâlnit în spaţiul ortodox, să recunoaştem. Sensibil încorsetat de prevalenţa pe care trebuie să o acorde fondului doctrinar, predicatorul ortodox, fie că se exprimă oral sau în scris, lasă pe un plan destul de îndepărtat acel dinamism inovator aspirant la valorile estetice ale discursivităţii. Printre efectele, de multe ori neconştientizate, ale acestui fenomen se numără stereotipia şi platitudinea exprimării verbale. Limbajul de lemn, altfel spus. Ei bine, textele steinhardtiene întruchipează, prin excelenţă, contrastul fericit al acestei patologii comunicative. Nimic din fizionomia sintagmei sau a frazei nu trădează ponciful, chiar dacă tematica, în genere, este cunoscută, fiind extrasă din fragmentul evanghelic lecturat la Sfânta Liturghie sau din personalitatea sfântului prăznuit. Noutatea constă, deci, în originalitatea practicată la nivelul construcţiei stilistice şi argumentative. 
 
Cu nimic mai prejos, hermeneutica teologică oscilează şi ea, cu har, între cutezanţa euristică, menită să evite imobilismul reflecţiei şi al simţirii religioase şi statornicia în canonul ortodox. Terminologia de specialitate, excesiv şi opac utilizată adesea în discursivitatea noastră de amvon, este evitată cu tact stilistic, iar când totuşi apare, primeşte un veşmânt explicativ uşor digerabil. Titlurile predicilor uimesc de-a dreptul: Domnul a venit să ne mântuiască şi să ne scandalizeze (formulare paradoxală, pentru care Steinhardt manifestă o evidentă predilecţie), Fantomele din ceaţă, O pseudoproblemă, O picătură de sânge, Sfinţi şi oameni iubiţi, Mărinimia Domnului, Admiraţiile Domnului, Ce-i datorez eu lui Hristos, O contribuţie la problema epifaniei, Falsul idealism, Tragedia lui Iuda, Sfânta mânie ş.a. Aceste caracteristici textuale ne înfăţişează mai degrabă, cum s-a opinat deja, nişte eseuri religioase. Într-adevăr însă, de ce n-ar putea să înveţe genul omiletic de la curajul adâncirii semantice caracteristic eseului? Pentru a se feri de banalitate, predica are, uneori, nevoie şi de acest lucru.
 
Aşadar, ineditul omiliilor de faţă se vede în „refuzul“ lor de a se încadra în tipare comune. Un refuz, din câte vedem, constructiv. Respingerea „clişeelor comode, pentru a prefera paradoxul, provocarea“ (formularea îi aparţine dnei prof. Rodica Zafiu, filologul care a analizat, până acum, cel mai îndeaproape stilul lui Steinhardt), a dat naştere unui mecanism expresiv care îl singularizează pe autor în omiletica românească. Tocmai prin stilul atipic şi percutant în care au fost întocmite, Cuvintele de credinţă ale lui Nicolae Steinhardt ne călăuzesc spre lumina unei înţelegeri tainice. Cu fiecare enunţ şi chiar cuvânt, învăluite în duhul autorului, te simţi transpus în lumea cugetărilor sale pătrunse de pathos creştin
 
Din perspectivă pastoral-omiletică, suntem chemaţi să descoperim permanent noi izvoare persuasive, noi fântâni ale inimii, prin care să adăpăm sufletele însetate de apa duhovnicească a Evangheliei. Monahul Nicolae Delarohia ne dovedeşte, prin Cuvintele sale, că el a găsit calea.
 
Citeşte mai multe despre:   Nicolae Steinhardt