Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Nimeni

Nimeni

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 07 Mai, 2021

Luna mai are în prima sa săptămână o zi care ține morțiș să-mi aducă amin­­te că-n urmă cu niște ani, de fiecare dată mai mulți, a venit pe lume un copil ce-mi poartă numele. Sau poate că eu port numele lui. Cred, dacă n-am uitat cumva, că și inima ce-mi bate în piept am primit-o de la el. Copilul acela de demult mi-a împrumutat parcă și chipul său. Ca să nu mai vorbesc de visuri și gânduri. Nu e de mirare că-l văd ținân­du-se, de atunci, mereu după mine. Așteaptă probabil să-i dau ce mi-a dat înapoi. Cum să-i spun, însă, că nimic nu mai e cum a fost? Că-n afară de visuri, toate s-au schimbat între timp? 

Mă întorc tot mai des spre el și-l întreb: Chiar vrei chipul ăsta de om bătrân îndărăt? Inima mi-a îmbătrânit și ea. Dar nu acesta e cel mai mare cusur al ei, ci faptul că suferă ca proasta din orice. Ce să faci tu cu o astfel de inimă? Ești prea crud pentru grămezile de suferință pe care le duce ea zi de zi pe umeri! I-am zis de nenumărate ori să se potolească. S-o doară numai ce are legătură cu mine. Însă ea suferă pentru toți. D-aia și râd atât de mulți oameni de ea. Dar ea nu pune, dacă pot spune așa, la inimă. Le răspunde cu dragoste. De fapt, ăsta este principalul ei defect, risipește prea multă iubire în jur. Am încercat să-i vorbesc despre ură și chiar s-o învăț să urască, dar n-a fost chip s-o fac să mă asculte. Mi-ai dat o inimă îndărătnică. Îndărătnică și pros­tuță, copile! Ți-aș da-o imediat îna­poi. Dar mi-e milă de tine. Vezi-ți liniștit de copilăria ta. Nu te mai ține după mine. 

Până și gândurile mi-au îmbătrânit. N-ai ce face cu ele. Cât privește numele, abia aștept să mă lipsesc de el. Copacii și păsările cu care stau adesea de vorbă nu mă strigă niciodată pe nume. Iar de iscălit, mă iscălesc cu lumina ochilor. De aceea mi s-a și împu­ținat vederea. Unora li se pare că plâng, dar eu nu fac altceva decât să mă iscălesc. După fiecare zbor. După fiecare înfrunzire. După fiecare vis. Mai ales după visele în care o văd pe mama coborând din cer și luându-ne pe amândoi în brațe, cu toate că ea a avut un singur copil. Tu zici că tu. Eu zic că eu. Promit s-o întreb în visul următor care e de fapt adevărul. Până atunci, ia-ți, te rog, numele înapoi. E ud de la ploaia ce tocmai a căzut. Așteaptă nițel să se zvânte.

Știi, azi de dimineață, m-am oprit în dreptul oglinzii. Așa fac mereu de ziua noastră. Cel din oglindă m-a întrebat: Cine ești tu?

Nimeni, i-am răspuns.

Nu te mai încăpățâna atunci, mi-a zis el, să crezi că semeni cu mine.

Cu tine? Nici vorbă! N-ai înțe­les? Eu sunt nimeni și semăn cu copilul care se ține peste tot după mine!