„Nimic de care ar trebui să ne temem“

Simţămintele mele morale sunt pătrunse de învăţătura creştină", spune jurnalistul şi scriitorul britanic Julian Barnes în cartea sa "Nimic de care ar trebui să ne temem". Şi continuă: "Şi Dumnezeu, în care nu cred, dar a cărui lipsă o simt, este Dumnezeul creştin al Europei, şi nu cel nefundamentalist al Americii". El mărturiseşte că nu simte lipsa unui Buddha sau Odin, sau Zeus, sau a oricărei alte divinităţi. "Îmi lipseşte Dumnezeul Noului Testament, care a inspirat pictura italiană, vitraliile franceze, muzica germană, sălile colonadelor engleze sau ruinele de pe stâncile celtice, odinioară faruri simbolice ce luminau în furtună şi întuneric".

S-ar spune că o bună parte din omenire trăieşte astăzi conform învăţăturii unei religii în care nu mai crede. Apoi, dintr-odată se trezeşte în faţa unui final inevitabil şi se întreabă la ce a servit totul, ambiţii, osteneli, eforturi, atâtea vorbe fără acoperire, spuse pentru a-şi servi scopurile al căror sfârşit nu-l vede venind. Suntem convinşi că inutilitatea guvernează existenţa. Cel puţin aşa credem. La ce bun totul? Parafrazând umorul inegalabil al lui Ion Creangă: "nici frumos până la douăzeci, nici deştept până la treizeci, nici bogat până la patruzeci…." Nici, nici…. Tragedie bine ascunsă, roadă târzie a păcatului originar cu toată cohorta lui de consecinţe atât de catastrofale, încât nici nu ne dăm seama de amploarea lor. Da, s-ar spune că şarpele a pus în mărul oferit toată cohorta de erori menite să ducă paşii omului spre iad, l-a amăgit cu o falsă libertate, care înşală cu succes.

Într-o lume menită să trăiască binele, eternitatea, el a oferit, odată cu ispita, incapacitatea de-a vedea adevărata faţă a lucrurilor, a oferit moartea împodobită cu aroganţa unei străluciri false, agăţată pe toate gardurile. Considerăm drept o dovadă perfectă de cunoaştere anatomia tristeţii pe care o studiem, disecându-ne sentimentele şi alegând din ele doar ceea ce e otrăvitor, ceea ce distruge. Oare de ce? Viaţa a devenit o eroare pe toate planurile. Pe bună dreptate ne îngrozim de tot ce ne serveşte zilnic politica: incapacitate, corupţie, lipsa oricărui sentiment de omenie, de reţinere, de convingere că ea ar trebui să slujească oamenii, nu să-i condamne la disperare, la distrugere fizică şi morală. Asistăm zilnic la certuri care dacă n-ar fi de plâns, ar stârni râsul. Infantilisme, teribilisme, aere de "patriotism", care, vorba lui Caragiale, e sublim, dar lipseşte cu desăvârşire. Despre şcoala românească, odinioară una dintre cele mai bune în Europa, se poate spune acelaşi lucru. Nu ne vine să credem ochilor citind fragmente din lucrările elevilor. Acesta este nivelul lor de informaţie, ca să nu mai vorbim de cel cultural? Chiar şi cei mai puţin sensibili roşesc privind emisiunile noastre de televiziune. Se spune că până şi emisiunile pornografice pot da dovadă de oarecare bun gust. Dar acesta a devenit inexistent, nivelul, nu al unei decenţe minime, ci al lipsei totale de reţinere, devine pestilenţial. Astfel încât te întrebi cât de bolnavă poate fi cu adevărat o minte bolnavă… Nu cred că are rost să mai înşiruim şi alte aspecte ale vieţii noastre. În fond, peste tot ceea ce odinioară era demn de reţinut, apărat uneori cu riscuri de care astăzi au uitat toţi, s-a aşternut tăcerea. Tăcerea şi disperarea celui ce nu mai ştie încotro să-şi îndrepte ochii, gândul, nădejdea care, după cum se spune, moare ultima. Da, şarpele a oferit omenirii un măr în care otrava era bine ascunsă. Astăzi nici măcar nu mai face efortul s-o ascundă. Astăzi otrava îşi clamează superioritatea, pătrunzând arogant în cele mai ascunse colţuri ale gândirii noastre.

Jules Barnes are dreptate. El a înţeles un adevăr fundamental, atunci când afirmă că îi lipseşte prezenţa lui Dumnezeu, Dumnezeu al creştinilor. Omenirii îi lipseşte prezenţa lui Dumnezeu. În care azi e de bonton să se azvârle cu pietre. În locul Lui, ea a acceptat impertinenţa fals sclipitoare a unei aşa-zise "libertăţi". O libertate care înseamnă de fapt înrobirea totală, pe care o adoptăm cu inconştienţă. Nu vrem să fim priviţi ca unii ce plâng sub cruce moartea Mântuitorului, ci ca unii grăbiţi să intrăm în corul care cere răstignirea. Mai avem o singură resursă: N-ar trebui să uităm că aşa cum îşi intitulează scriitorul englez cartea nu există nimic de care să ne temem, deoarece mormântul a rămas şi va rămâne gol: "De ce căutaţi pe cel viu printre cei morţi? Nu este aici, ci s-a sculat… (Luc. 24, 5-6) "Nu vă temeţi" (Mt. 28, 5). Este secretul supravieţuirii noastre, să nu-l trecem cu vederea.

" S-ar spune că o bună parte din omenire trăieşte astăzi conform învăţăturii unei religii în care nu mai crede. Apoi, dintr-odată se trezeşte în faţa unui final inevitabil şi se întreabă la ce a servit totul, ambiţii, osteneli, eforturi, atâtea vorbe fără acoperire, spuse pentru a-şi servi scopurile al căror sfârşit nu-l vede venind".