Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Ninsoarea logosului doinit

Ninsoarea logosului doinit

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 21 Decembrie 2021

Hagialâcul, călătoria la locurile sfinte, e o datorie de conștiință pentru credincioșii de pretutindeni. În incintele cele sacre, odată ajunși, hagiilor li se revelă sfințenia în puritatea sa genuină. În centrul acestor vetre se situează ca un miez de constelație, ce cuprinde întreg universul, Țara Sfântă. Odinioară puțini dintre creștinii din Țările Române izbuteau să călătorească la izvoarele creștinătății, în Palestina Nașterii, Răstignirii și Învierii lui Iisus. Azi, când pământul a devenit sat planetar, asemenea călătorii sunt ceva obișnuit. Dar nu toți pelerinii se îmbracă în cămașa hagiului spre a se lăsa purtați pe aripile visării celeste, întrupând umblete și umblete aievea pe cărările gândului după vederea miracolului din urmă cu peste două mii de ani din Țara Sfântă. Nu-s mulți, dar nici puțini cei care trăiesc sublima stare a revelației divine, cu bucuria pogorârii asupra-le a Fericirilor, cele pe care Mântuitorul le vestea ucenicilor săi, pe Muntele ce poartă azi nume blagoslovit. Hagii norociți cu acest dar al darurilor pășesc parcă cu ochii închiși, știu pe de-a rostul căile și mergând de-a lungul lor constată uimiți că ceea ce li se înfățișează e întocmai cu cele văzute de atâtea ori visând cu ochii deschiși.

Acești pelerini fericiți au nimbul grației deasupra ființelor lor și ei merg din loc în loc ca niște colindători, cântând, doinind despre minunea din Betleem. Percep, citind slovele pline simțire dintr-o carte, că sub flacăra unei asemenea magii s-a săvârșit călătoria la locurile sfinte din vechea Palestină a unei smerite slujitoare a cuvântului cu mireasmă de busuioc scăldat în căldărușă de argint, a scriitoarei din Cetatea Sucevei, Doina Cernica. Autoare, între altele, a patru cărți de călătorie până în 2020, Doina Cernica dă măsura înzestrării, a sensibilității sale și a credinței de care e înflăcărată în cea de a cincea, „Neaua ningea la Betleem”. În bucoavna aceasta memorialista călătoare a potrivit cu grijă în prețioase alesături emoția reavănă spre a vorbi cititorului despre Fericirea fără de seamăn a prezenței sale pe tărâmul jinduit cu ardoare din copilărie. Visa mereu și călătorea cu mintea în primul rând când intra în biserică și se ruga sau lua parte la Liturghia cea cuminecătoare, și în toate ceasurile în care ridica fruntea spre cer. Mai ales la Câmpulung Moldovenesc, în baștina sa, aflându-se în Biserica cu cope­riș din țiglă smălțuită, strălucind taboric sub bătaia soarelui și lunii, în Catedrala așezării, se imagina luând urmele istoriilor scripturistice. Călătoria cea mult și fierbinte dorită a încolțit în Duminica Floriilor anului 1990, prima celebrare în libertate după anii de dictatură atee a Intrării Mântuitorului în Ierusalim. A dat în floare după 28 de ani, în mai 2018, anul cel mirabil al românilor și României, anul centenarului făptuirii țării dodoloațe.

 Călătoria a avut loc în primăvara acelui an, iar impresiile dăltuite în suflet se regăsesc într-o car­te al cărei titlu poate contraria, „Neaua ninge la Betleem”. Se știe că pe acest tărâm ninsoarea e o rara avis și cu atât mai puțin într-un mai al Învierii. Dar neaua, despre care scrie Doina Cernica, e cea a închipuirii, a colindelor pe care le-a luat cu dânsa în straița bucovineană. „Neaua ninge, nu-L atinge/ Vântul bate, nu-L răzbate. /Lăudați și cântați, /Și vă bucu­rați!” Din împletirea poetică a visării și realității s-a țesut veșmân­tul de brocart al acestei cărți a revelațiilor ce coboară din timpuri biblice în vremea de azi. Așezându-se la scris autoarea s-a trezit doinind cu vorbe ce prin vraja lor fac tangibilă vibrația lăuntrică cu nuanțele ei parcă infinitezimale, glăsuind privitor la înfiorări tainice, metamorfozate în incantații ale adorației Divinității. Sunt momentele când sufletul prinde a glăsui și cuvintele, cum mi se mărturisea la Văratec, într-o convorbire spoveditoare, Zoe Dumitrescu-Bu­șu­­lenga, se înșiruie pe pagină aidoma unui dicteu ceresc. Sufletul- diapazon dă la iveală în astfel împrejurări sunete din cele mai mirabile cu putință. Inspirația e palpabilă. Aceasta e senzația avută parcurgând paginile cărții, care e una închinată Țării Sfinte și deopotrivă Grădinii Maicii Domnului, în centrul căreia stă ca o masă de altar Bucovina. Pe oriunde calcă autoarea doinește. Cuvintele, ca niște corzi, scot la atingeri adietoare sono­rități în curgere euritmică, mângâietoare și înălțătoare. „Și deodată aproape de lacrimă din dorința de a cuprinde, de a vedea cât mai mult, albastrul Mării Galilee, care face indistinctă linia de la care începe cerul, Mare Galilee, cu trupul ei ca o harfă înălțând cântări-laude Celui de Sus! E clipă rară de liniște, de împăcare, de calmă bucurie a vieții, care îmi scrie gingaș în suflet, mai gingaș decât această petală de bungavilă dusă pe aripi nevăzute, o fericire personală: aceea pe care o generează inexprimabila recunoștință pentru ceea ce ți-a fost dat și fierbintea dorință de a fi mai bun.”

 Nu pot să spun că paginile cărții reprezintă cel mai reușit memorial de călătorie al Doinei Cernica, dar mărturisesc că în scriitură te întâmpină curăția și minunăția ninsorilor îmbelșugate ce înveș­mân­tau cu alburile purității Buco­vina la timpul primelor și fără de pereche zăpezi, mai ales cele de odinioară. Finalul cărții de rugăciune „Neaua ninge la Betleem” e grăitor în această privință. „El stă într-ade­văr, mititel înfăşeţel în scutec de bumbăcel, într-un cerc de eternă primăvară, iar peste noi, peste paraclis, peste biserică, peste Betleem cad fulgi albi, diafani, ca și cum cerul ar fi o necuprinsă livadă de meri în floare care își scutură petalele, tot mai multe, în livada celestă pe măsură ce ne ating obrazul și ne acoperă inima cu zăpada lor caldă.”

 O ninsoare a logosului doinit, una a bucuriei, pe care doar întâlnirea cu izvoarele Divinității ți-o poate dărui pe deplin.

Citeşte mai multe despre:   Craciun  -   prezentare de carte