Note pe marginea „venitului minim garantat“

Un raport oficial, prezentat recent de ministrul Muncii din Germania, arată că aproximativ un sfert din populaţia acestei ţări este afectată de sărăcie sau este sprijinită de stat pentru a nu ajunge în starea de pauperitate. Anunţul a fost preluat şi promovat de către susţinătorii salariului minim garantat, care încearcă să introducă şi în Germania, la fel ca în alte douăzeci de state ale Uniunii Europene, această formă de protecţie socială. În acelaşi timp, raportul precizează că, în conformitate cu prevederile Uniunii Europene, o persoană este considerată săracă în condiţiile în care câştigă lunar mai puţin de 781 de euro, iar bogat este cel care are venit de peste 3.418 euro în fiecare lună.

Astfel de statistici pot fi pentru mulţi dintre noi adevărate surse de frustrare cotidiană, ale căror urmări sunt fie migraţia, fie imboldul de a ne valorifica mai bine calităţile, fie resemnarea şi împăcarea cu situaţia. În acest context, fraze precum „n-ai ce-i face!“ sau „lasâ că merge şi-aşa“ au ajuns adevărate sloganuri care sintetizează dramatic o atitudine şi un stil de viaţă.

Deşi poate părea surprinzător, resemnarea, blazarea şi inactivitatea sunt tot atât de drastic înfierate în Sfânta Scriptură ca şi acumularea obsesivă şi fără limite a bogăţiilor. Şi noţiunea de salariu sau remuneraţie apare la fel de des în scrierile autorilor biblici, pentru care orice formă de muncă are nevoie de o răsplată pe măsura efortului depus. Mai mult decât atât, exemple precum lucrătorul venit în ceasul al unsprezecelea (Mt. 20) sau fiul risipitor (Lc. 15) arată că, mărinimia dumnezeiască depăşeşte prin belşug şi dărnicie orice concept uman despre echitate şi dreptate.

Din păcate, aceeaşi echitate este de multe ori dramatic încălcată în viaţa cotidiană, în sensul că ocupaţii care necesită niveluri aproximativ echivalente de pregătire sunt foarte diferit remunerate. În plus, ocupaţii din zona divertismentului sau sportului, puternic promovate prin intermediul mass-mediei, şi care atrag cote uluitoare de audienţă la nivel global, aduc venituri incomparabile cu cele câştigate în urma a mulţi ani de pregătire intelectuală asiduă.

Este evident că şi astfel de reflecţii, legitime în sine, pot conduce cu uşurinţă la resemnarea de care vorbeam anterior. Argumentele în sprijinul „normalităţii“ şi „echităţii“ sunt aproape utopice, în contextul în care chiar în aceste momente, la nivel global, piaţa favorizează anumite segmente de ocupaţii, în timp ce altele trec într-un plan secund sau dispar pur şi simplu.

În aceste condiţii, cel mai eficient antidot împotriva resemnării se profilează a fi nu apelul disperat la „venitul minim garantat“, ci concentrarea creativă pe valorificarea propriilor talanţi, indiferent cât de însemnaţi, excepţionali sau comuni ar fi aceştia. Probabil că cine reuşeşte să-şi investească resursele proprii şi să se depăşească pe sine în tot ceea ce face, chiar dacă nu a ajuns la vreun succes material notabil, este un om bogat şi împlinit, un adevărat aristocrat al propriului parcurs biografic.

Este posibil ca în ciuda tuturor eforturilor, în pofida încercărilor repetate, talanţii să se dovedească a fi prea mici sau forţa de a-i înmulţi să fie mult prea limitată pentru pretenţiile mereu noi şi din ce în ce mai solicitante ale pieţei. În astfel de cazuri, cu siguranţă că soluţia, la nivel macro-economic, este tot undeva în zona acordării de sprijin sau a garantării unui venit minim. Statutul de excepţie al acestei categorii de sprijin social confirmă valoarea morală a societăţii în care un astfel de sistem este acceptat, aplicat şi menţinut. El nu ar trebui însă confundat cu o normalitate cuminte, resemnată şi fără pretenţii, în care lipsa de iniţiativă şi resemnarea merg mână în mână cu ajutorul şi dependenţa faţă de o structură impersonală şi atotputernică numită stat, care oferă, dar fără îndoială că şi pretinde ceva în schimb.

Este un lucru admirabil faptul că în ciuda obsesiei profitului şi a câştigului cu orice preţ, societatea în care trăim acceptă forme de sprijin social în genul „venitului minim garantat“. Cei care se bucură de reuşită contribuie astfel în favoarea celor dezavantajaţi sau care momentan se reorientează către o ocupaţie mai profitabilă. Însă, pentru a se perpetua, lanţul binefacerilor trebuie dus mai departe, mai ales de cei care astăzi se află cu sau fără voia lor într-o situaţie nefastă. Ar fi o minune ca acest „venit minim garantat“ să funcţioneze mai puţin ca o încurajare pentru resemnare şi mai mult ca un „impuls maxim spre activitate“.