Nu ai om, ai Dumnezeu!

Poate n-ai fost de mult, aproapele meu, să-i cercetezi pe cei țintuiți pe un pat de spital, dar Sfânta Evanghelie din Duminica a 2-a a Postului Sfintelor Paști, închinată Sfântului Ierarh Grigorie Palama, m-a trimis cu gândul la acea lume care suferă deopotrivă trupește și sufletește. Acolo ne cheamă Însuși Mântuitorul să-L cercetăm în cei bolnavi. Cred că nu puțini dintre noi sau semenii noștri spunem, sau cel puțin gândim, că sintagma potrivit căreia în ochii celui bolnav trebuie să-L vezi pe Hristos suferind împreună cu fiecare dintre aceștia nu este doar o frumoasă metaforă, menită să îndemne spre apropiere, înțelegere și compasiune sporite.

Evocam cândva o perioadă din viața mea când Dumnezeu mi-a oferit șansa de a mă afla, o vreme, într-un spital, în calitate de aparținător al unui pacient. Acest cuvânt, aparținător, în cazul concret evocat, marchează practic situarea într-o relație cât se poate de dureroasă a membrilor unei familii unii față de alții. Cei bolnavi şi internați devin pentru membrii sănătoși ai familiei, rămași dincolo de saloanele spitalelor, aproape niște entități față de care gradul de rudenie ar părea că nu prea mai contează, întrucât asupra acestuia apasă povara (adeseori purtată cu agasare sau chiar cu lipsă de răbdare și mai ales de dragoste) a responsabilității impuse de împrejurări neprevăzute și asumate silit ca o consecință a acestora. Desigur, nu putem generaliza. Ba chiar trebuie să precizăm că formularea scriptologică, birocratică, jignește în cele mai multe cazuri, rănind sentimentele firești ale membrilor familiei, care nu numai că nu simt situația creată de întâmplarea nefericită drept o sâcâitoare obligație, ci se mobilizează trup și suflet pentru a aduce alinare și chiar vindecare, dacă e posibil, celor suferinzi și care pot fi: părinții, frații, copiii, prietenii. Și, vai, acum chiar ne aflăm într-o asemenea conjunctură cu adevărat tragică! Nu numai noi, românii, ci, în mare măsură, lumea! Mult mai dureros apasă tocmai în aceste zile, săptămâni, luni alternativa în care cei loviți de o nenorocire, o boală, o suferință oarecare nu au pe nimeni, sunt singuri în fața acestor încercări, în sensul că pentru ei nu există nici un fel de aparținători! Nu aparțin nimănui. Mai mult, sunt o povară pentru societatea ca atare, al cărei sistem de ocrotire a acestor cazuri este considerabil și pe bună dreptate deficitar!

Sfânta Evanghelie după Marcu, citită în Duminica Sfântului Grigorie Palama, relatează o întâmplare din cetatea Capernaum, unde Mântuitorul a săvârșit o minune, o vindecare. De fapt, este vorba de două vindecări. „Și au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inși. Și neputând ei, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei și au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” Cunoscând gândurile cărturarilor de față, care-L acuzau că hulește împotriva lui Dumnezeu, singurul care poate ierta păcatele, Iisus Hristos Domnul le-a răspuns: „Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului, Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta. Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2, 3-12).

Ei bine, astfel de cazuri pot fi văzute chiar în zilele noastre, la tot pasul. Vei zice: Cum, oare? Unde? Ai dreptate să te uimești și chiar să fii neîncrezător, dacă nu așezi la temelia acestei afirmații credința puternică în prezența reală, concretă a lui Iisus Hristos, Fiul Omului, în oameni. Numai așa vei putea să-L vezi în cei bolnavi, numai așa vei pune la temelia însănătoșirii acestora puterea Lui de a vindeca trupuri și suflete deopotrivă. Pentru a înțelege toate acestea sunt suficiente și deplin edificatoare prezența, pentru câteva ore măcar, nu ca bolnav, ci ca simplu vizitator, într-o secție de terapie intensivă a unui spital și apoi revenirea în decursul câtorva zile, poate săptămâni, urmărind câteva cazuri și evoluția lor. Vei asista la un du-te-vino al paturilor pe rotile... Intri în terapia intensivă și-l vei întâlni pe aproapele, încă sub anestezie sau revenind treptat la conștiința de sine, poate chiar la mari dureri. Printre paturile în care se aud șoapte ușoare sau gemete stăpânite, personalul își face datoria, încercând să amelioreze, să trateze, să asigure o evoluție normală a actului operator săvârșit. Un tablou firesc, nimic ne­obiș­nuit și totuși... în fiecare pat ceva doare, cineva se trezește la senzația durerii, uneori deose­bit de acută, care reclamă administrare urgentă de calmante, de analgezice.

Cu un astfel de prilej, recent trăit, mi-am adus aminte de Evanghelia Vindecării slăbănogului din Capernaum. Toată alergarea, în ambele sensuri, a acelor paturi pe rotile, prin culoarele largi ale spitalului, mi-a sugerat aducerea la picioarele Mântuitorului a paraliticului de către cei patru prieteni ai săi. Atunci, care era asemănarea? Unde era Iisus? Într-adevăr, Iisus nu Se vedea nicăieri, nu-i așa? Și totuși, era nu numai prezent în tot spațiul, pe culoare, în salon, practic în tot spitalul, dar era prezent și în fiecare trup chinuit de suferință! Îl puteam afla, dacă priveam cu discreție, dar și cu credință profundă, în ochii fiecărui bolnav. Deci Hristos Domnul era dublu prezent! Într-un spațiu exterior și într-unul interior.

Spuneam că din relatarea Sfântului Evanghelist Marcu se pot intui două vindecări. Una asupra sufletului celui adus spre tămăduire, prin cuvintele Mântuitorului: „Fiule, iertate sunt păcatele tale!” Iar cealaltă, asupra trupului neputincios, prin cuvintele Domnului: „Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!” Cauză posibilă a suferinței fizice, păcatele bolnavului erau cunoscute de Știutorul inimilor, Dumnezeu, și de aceea terapia divină a început tocmai prin eliminarea cauzei. Efectul terapeutic concret a fost semnul pe care slaba noastră credință în puterea și iubirea lui Dumnezeu îl așteaptă mereu.

Mi-aș dori să fie ușor de înțeles o variantă de interpretare privitoare la cei patru inși care l-au coborât prin acoperișul desfăcut, la picioarele lui Iisus, pe acel bolnav și care, evident, au dat dovadă de un adânc sentiment de prietenie, devotament și dragoste. Mai mult chiar, să subliniem motivația consemnată de Sfânta Evanghelie pentru care Mântuitorul a primit, de fapt, să-l tămăduiască pe cel coborât la picioarele Sale. Spune deci textul că Domnul, „văzând credința lor”, a celor patru! Dar gestul lor, pilda în sine pe care o constituie întâmplarea relatată ne poate trimite, de asemenea, la lucrarea minunată a celor patru Evangheliști, trimiși să vorbească neamurilor de Dumnezeul cel Viu. Ei aduc de fiecare dată, cu fiecare Evanghelie citită la Sfânta Liturghie, sufletele noastre, bolnave de deznădejde, de păcate, de încercările lumii acesteia, țintuite pe un pat imaginar, așezându-le înaintea lui Iisus Hristos, de la Care acestea așteaptă însănătoșirea.

De foarte multe ori, picioarele, trupul în sine, ne slujesc, făcându-ne să părem sănătoși, dar cel care nu poate da pasul, nu poate ridica mâna, cel care nu mai are lumina ochilor lăuntrici, cel care nu mai poate grăi este adesea doar sufletul. Iar acesta nu poate să se facă auzit, lacrima lui nu e văzută, durerea pe care-o simte n-o poate numi. În sfârșit, poate veți gândi la fel ca mine despre cei patru, ca întruchipându-ne pe oricare dintre noi, făcând acest gest pentru semenii noștri. Ar fi chiar de dorit să fim oricând unul din cei patru care, în loc să-l coborâm pe cel bolnav la picioarele Mântuitorului, avem acum șansa să-l urcăm spre El, Cel Înviat și Înălțat la cer! Să-l urcăm, cum? În rugăciunile noastre, prezenți chiar doar noi la Taina Sfântului Maslu, atunci când semenul nostru se află pe un pat de spital.

Simplul petic de hârtie pe care scriem numele lui, încredințat slujitorilor Bisericii, spunea un tânăr preot, se constituie în patul pe care el, aproapele, zace țintuit de păcate, de boli trupești sau de amândouă deopotrivă. Îl urcăm astfel spre Cel care credem cu tărie că îl poate tămădui, în virtutea și cu puterea înfricoșătoarei Sale iubiri pentru oameni. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel amintea atât de frumos și adevărat, în cuvântul de învățătură la Duminica Înfrico­șătoarei Judecăți, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur că Biserica nu este tribunal, ci spital! Așadar, în biserici, acasă, într-un spital, Biserica este prezentă prin Hristos Domnul, iar cei suferinzi (cu sufletul, cu trupul sau cu amândouă) Îl pot chema fie direct, ei înșiși, fie prin semenii lor: rudenii, prieteni sau doar aproapele. Cei patru din Capernaum, multiplicați la infinit, putem fi chiar noi, rugăciunile noastre și credința că Iisus i Se va adresa la fel ca bolnavului aceluia: „Fiule, iertate sunt păcatele tale” și: „Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”

Într-o omilie la Evanghelia despre paraliticul de la scăldătoarea Vitezda, care aștepta de 38 de ani să poată intra în apa în care se cobora îngerul, făcând-o să capete puteri tămăduitoare și care-I spusese Mântuitorului: „Doamne, n-am om să mă arunce în scăldătoare”, vrednicul de evlavioasă aducere aminte Mitropolit Antonie Plămădeală a invocat un posibil și de netăgăduit răspuns de adresat acelui deznădăjduit și, odată cu el, tuturor celor care se lasă învinși de cel mai mare păcat, cel al deznădejdii. Răspunsul ar fi, pentru acela, dar și pentru noi toți, din toate timpurile: „N-ai om? Ai Dumnezeu!”