Nu există virtute mai mare decât a nu disprețui pe nimeni

Dacă ar fi să traducem în limba română termenul asceză, care provine din limba greacă (ajuns în românește pe filieră franceză), am putea spune foarte simplu: exercițiu. Deja, din acest moment înțelegem că asceza nu poate fi un scop în sine. Nici un exercițiu nu este făcut pentru el însuși, ci doar pentru a putea realiza un bine mai mare. Faci exerciții pentru a-ți șlefui abilități, pe care să le poți pune în lucrare într-un anumit context. Facem exerciții de matematică, exerciții fizice, exersăm diverse tehnici și de fiecare dată avem conștiința că suntem doar pe cale pentru a realiza altceva, mult mai semnificativ. 

Chiar așa stau lucrurile și cu asceza creștină: postul, îngenuncherile, rugăciunile și toate celelalte nu sunt niciodată scopuri în sine și pentru sine. În lumea Patericului întâlnim poate cei mai mari asceți, și cu toate acestea oameni plini de discernământ, cum este avva Teodor de la Ferme, atunci când este întrebat care este cea mai mare virtute, nu zice nici că ar fi postul, nici rugăciunea și nici măcar milostenia. Cea mai mare virtute este o atitudine, o dispoziție a inimii: „Nu există virtute mai mare decât a nu disprețui pe nimeni”. Gândul acesta al avvei Teodor de la Ferme ne așază în anticamera smereniei, așa cum este ea definită, tot în Pateric, de avva Sisoe, pentru care cu adevărat mare lucru este „să te vezi mai prejos de orice făptură”. Îna­inte de a ajunge la smerenia adâncă a avvei Sisoe, e nevoie să faci exercițiul pozitiv de a nu disprețui pe nimeni. Iar acolo se ajunge prin îndelungi eforturi ascetice. Postul, răbdarea, rugăciunea, toate îți arată, ție însuți în primul rând, complicata lume lăuntrică ce te locuiește. Nevoința te pune în contact cu propriile limite și, luată în serios, asceza îți arată neputințele și neajunsurile. Conștient de eșecurile tale, dobândești, în cele din urmă, o inimă sensibilă la luptele pe care, inevitabil, le duc cu ei înșiși toți cei cu care te întâlnești. Când renunți la măștile care blochează privirea către propriile adâncuri și începi să vezi ce mișună în tine, privirea se limpezește și devine pătrunzătoare. Trece, plină de compasiune, peste toate măștile pe care ceilalți și le pun, și care-i fac, adesea, indezirabili. Văzut limpede, în toată vulnerabilitatea lui, fără chipuri artificial construite, orice om poate fi iubit. Efortul de a părea altceva decât suntem e cel care ne face respingători. Fiecare om are în inima sa un detector de minciuni, mai mult sau mai puțin sensibil, care reacționează la adevărul cu care ceilalți ne întâmpină.
Să nu disprețuiești pe nimeni înseamnă să fi înțeles deja încotro duce orice efort ascetic. Înseamnă să-ți descoperi propriile adâncuri și să fi găsit izvorul compasiunii pe care îl alimentează Duhul Sfânt. Să nu disprețuiești înseamnă să poți vedea adevărul din fiecare om, adevăr acoperit cu încăpățânare inconștientă. Să nu disprețuiești înseamnă să poți privi cu ochii lui Hristos, cel care s-a jertfit cu aceeași dragoste pentru fiecare. În jertfa Domnului nu există om neînsemnat și vrednic de dispreț. Tocmai de aceea afirmația avvei Teodor de la Ferme conține un adevăr fundamental: „Nu există virtute mai mare decât a nu disprețui pe nimeni”.