Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
Nu judeca!
Impresionante în biografiile Părinților deșertului sunt în primul rând actele și gesturile lor de eroism ascetic: mâncarea puțină, somnul scurt, privegherile lungi și toate celelalte. Și totuși, ce e mai important, războiul spiritual autentic se duce în altă parte. Întregul cortegiu de practici ascetice fizice este doar un antrenament care pregătește nevoitorul pentru adevărata confruntare de pe câmpul de bătălie.
O ispită ce însoțește constant omul, fie că trăiește asumat creștinismul sau nu, este aceea de a-i judeca pe ceilalți și a se îndreptăți pe sine. Mereu mintea găsește justificările cele mai surprinzătoare și tertipuri din cele mai neașteptate pentru a se menaja în fața unei priviri critice. Cu aproapele sau cu frații noștri lucrurile nu stau așa. Pentru ei avem aproape mereu pregătită o altă măsură, că doar avem spirit critic și suntem gata să ne revoltăm și să semnalăm orice abatere.
Avva Theodotos, ascetul din pustiul egiptean, zicea: „Nu-l judeca pe curvar fiindcă tu te înfrânezi. Și tu încalci legea, doar altfel. Într-adevăr, Cel care a zis: «Nu preacurvi», a zis și: «Nu judeca pe alții»”. Fiecare dintre noi are puncte tari, dar și vulnerabilități. Simplul fapt de a fi insensibil la anumite ispite nu îți dă dreptul să te așezi pe un piedestal de unde să privești lumea cu autosuficiență. Pentru Părinții vechi, în efortul lor permanent către Dumnezeu, a călca legea, fie și un mic detaliu al ei, însemna să încalci întreaga lege. Să te situezi cu totul în afara ei. De aceea Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei că „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15), iar afirmația Apostolului ne-o asumăm ca fiind a noastră de fiecare dată când ne apropiem de Sfânta Împărtășanie.
Păcatele, slăbiciunile și neputințele noastre, cu toate că sunt altele decât cele pe care le vedem în cei de lângă noi și pe care ne grăbim să îi judecăm și să îi condamnăm, sunt în definitiv tot păcate, care ar trebui să ne facă mai toleranți cu cei care suferă. Pentru că păcatul este, înainte de orice, o suferință care cere compasiune.
În fiecare zi, când ne rugăm cu rugăciunea Tatăl nostru, cerem de la Domnul să ne judece cu măsura cu care și noi judecăm, după cum Mântuitorul a făgăduit (Mt. 7, 1-2): „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt. 6, 12). Trebuie să fim iertători, ca Domnul să ne ierte. Și totuși, ce înseamnă să nu judeci? Este marea întrebare. Să îți anulezi facultatea de judecată, să renunți la minte și să nu mai procesezi informația pe care o recepționezi din afară? Nu cred. Mai degrabă să nu condamni. Să nu te pornești cu mânie și fără dragoste asupra celui care a greșit. Să nu te socotești superior celui pe care l-ai văzut că păcătuiește, pentru simplul motiv că ți s-a descoperit neputința lui. Să nu judeci înseamnă să discerni, să înțelegi și să compătimești. Adică, să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.