Nu-L căutaţi pe Cel viu printre cei morţi...

Aceste cuvinte ale Evangheliei conţin un adevăr absolut. De altfel, toate cuvintele evangheliştilor rezumă esenţialul. O lege tacită a literaturii ne învaţă că avalanşele verbale diluează ceea ce ai vrea să exprimi: „cu cât spui mai mult, cu atât spui mai puţin“. Iată însă că magistralul exemplu pe care ni-l oferă scrierile sfinte o transformă în modalitatea de a exprima un adevăr fundamental, de fapt în adevărul definitiv al creaţiei, care îi dă acesteia adevăratul sens şi adevăratul scop.

A nu căuta viaţa, acolo unde ea lipseşte, ce lecţie de comportament, de formare a convingerilor, de mod de a trăi în această lume, de existenţă a creaţiei! Şi cât de des o călcăm, uitând care sunt valorile reale ale perenităţii. Cât de puţin reflectăm la viaţa adevărată, la formele reale de viaţă, cât de mult ne lăsăm înşelaţi de forme false care nu duc nicăieri!

Se spune că Alexandru cel Mare a lăsat să fie îngropat cu mâinile afară din sicriu, ca să vadă toţi că n-a putut duce cu el nimic din ceea ce dobândise cu înverşunare pe această lume. El căutase viaţa acolo unde nu era viaţă adevărată. Fără îndoială că pierzându-şi destinul care o rânduia unei vieţii veşnice, omenirea a încercat după căderea în păcat să-l înlocuiască cu pseudosatisfacţii care să o vindece de teama de moarte. Ea şi-a fabricat fel de fel de scopuri care să-l înlocuiască esenţialul, acela de a trăi pentru totdeauna în lumina dumnezeiască, aşa cum o sortise faptul creaţiei. Şi se zbate până astăzi în aceleaşi contradicţii pe care nu le poate elimina fără ajutorul Domnului. Viaţa omului a eşuat în moarte, în vremelnicie. De aici spaima care îl însoţeşte permanent, despre care vorbeşte Heidegger, sentimentul care îl precede în toate acţiunile sale, care îl proiectează într-un viitor sumbru, lipsit de perspective. „Sich vorweg sein“, spune el. „Păşim mereu înaintea noastră“, cu frică, cu sentimentul zădărniciei. „Suntem muritori“, ne justificăm noi, încercând să ne acceptăm vremelnicia ca pe caracteristica principală a existenţei noastre. „După moarte nu mai există nimic“. De aici sentimentul imperfecţiunii, al inutilităţii, al lipsei de sens. „La ce bun?“ ne întrebăm. „Tot nu ne serveşte la nimic“, spunem în clipele de luciditate. Lăsăm totul aici, nu putem lua nimic cu noi dincolo, dacă cumva există un dincolo. Şi ne îndoim de acest dincolo, ne temem de el şi preferăm să credem că de fapt nu există, că totul se termină aici. Aici unde ne oferim tot felul de paleative, surogate vremelnice, de suprafaţă, ale fericirii, ale satisfacţiei, fără un conţinut real.

Şi trecem cu vederea peste ceea ce ar trebui să fie centrul existenţei noastre: acela al certitudinii că Fiul lui Dumnezeu a trecut prin jertfa Sa dincolo de moarte, anulând totodată şi moartea noastră, pentru că acum „murim după asemănarea Lui“, după cum spune Sf. Chiril al Alexandriei.

„Jertfa Sa reprezintă continuitatea dintre moarte şi înviere. Moartea trece în înviere“, spune părintele Stăniloae în Tratatul de Dogmatică. Învierea Domnului este garanţia învierii noastre. A temporalităţii morţii. Pentru că prin jertfa Sa vom fi şi noi chemaţi la Tatăl, vom intra în comuniune cu Tatăl. Moartea noastră nu mai este definitivă, pedeapsă a neascultării. Murim pentru a ne uni cu Hristos. Noi, oamenii, vom fi cei vii, care nu trebuie căutaţi printre cei morţi.

Iată sensul uluitor al Învierii Domnului. Prin ea ne-am dobândit şi noi dreptul la înviere. Trebuie doar să murim omului vechi, păcatului, să ne scuturăm de robia lui, să ne purificăm, să fim conştienţi că acceptând firea omenească, Mântuitorul a ridicat-o din damnarea ei, pregătind-o pentru viaţa veşnică. De aceea Învierea Sa este şi învierea noastră, salvarea noastră de moarte şi primirea noastră în Lumina cea veşnică. Ne rămâne să ne pregătim pentru această lumină, să renunţăm la meschinăriile unei vremelnicii care nu aduce nimic, care îşi flutură zădărnicia încercând să ne afunde în lipsa ei de perspectivă şi să avem în faţa ochilor intrarea în viaţa veşnică, de care să ne străduim a deveni vrednici.

La intrarea în Biserica Învierii din Ierusalim, se pot vedea crăpăturile înnegrite de foc pe stâlpul unde, cu ani în urmă, în noaptea de Paşti, când patriarhul ortodox al Ierusalimului a celebrat acolo slujba Învierii, lumina dumnezeiască a coborât despicându-l. Ea vine în fiecare an, o lumină care nu arde, pe care ierarhul o dă mai departe, din mână în mână, celor prezenţi: „Veniţi de luaţi lumină!“. Un fulger strălucitor ca veşmintele îngerului care veghea la mormântul gol, răspândindu-se în toată biserica, în toată mulţimea prezentă, în toată lumea: „Nu-L căutaţi pe Cel viu printre cei morţi“. Aceasta este vestea pe care o aduce cu sine, ne-o aduce tuturor, dându-ne certitudinea că putem să ne aflăm printre cei vii, dacă credem cu adevărat şi ne străduim să merităm a fi primiţi în rândurile lor.

Învierea lui Hristos ne deschide drumul spre fericirea veşnică. Nu este nici larg, nici uşor. Dar păşind pe el vom putea ajunge acolo unde nu este „nici suspinare, nici plâns, ci viaţă fără de sfârşit“. Să ne bucurăm de sărbătorea luminoasă a Învierii Domnului care ne dă şi nouă nădejdea învierii, aşezându-ne printre cei vii, ca să nu fim căutaţi printre cei morţi. „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat locuieşte în voi…, vii va face şi trupurile voastre“. (Rom. 8, 10-11).

Hristos a înviat!