Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Nu putem fi fără Dumnezeu!
Rostim adesea, fără măsură, cuvinte grele și fugim de răspunderea pe care o implică. Suntem, uneori, răi, cruzi și naiv-răzbunători, dar nu suntem, nu putem fi fără de Dumnezeu.
Are poporul nostru expresii vechi și bine pritocite, așezate în memoria colectivă și luate, de către mulți, de-a gata, fără a necesita, aparent, o explicație ori un timp îndelungat de reflecție binefăcătoare. Sunt sintagme deloc complicate, însă foarte complexe, care presupun o experiență bogată și care devin moștenirea noastră, menită să le fie oferită copiilor și nepoților. Unele formulări par stranii, iar unele situații zugrăvite par caduce, dar, dacă ne aplecăm atent asupra înțelesurilor ample, dincolo de vorbe, vom înțelege mult mai multe despre rostul nostru pe acest pământ.
M-a intrigat întotdeauna formularea om fără Dumnezeu. Privită în contextul unei relaxări spirituale, apare ca o construcție sintactică fără sens, deoarece au trecut peste noi atâtea valuri și aparențe ale ateismului, încât multe persoane, școlite într-un mediu lipsit de credință, se declară ele însele astfel. Cu toate acestea, expresia este dură, iar cel catalogat ca fiind fără Dumnezeu era considerat un om rău, de care trebuie să te ferești. Să fie acesta un semn de discriminare ori vreo exagerare ideologică, apărută încă din vremuri vechi? Fără îndoială că nu.
Un om cu frică de Dumnezeu era considerat o persoană cuminte, liniștită, așezată. Iar asta nu însemna că teama propriu-zisă ducea la astfel de manifestări, ci, mai degrabă, raportarea la Dumnezeu. Atunci când încercăm să trăim, întrebându-ne, sincer, ce ar face Hristos în locul nostru, izbutim, cumva, să înlăturăm tendința de egoism, răutate și ură, încercând măcar să ne croim existența într-un mod care să nu îi afecteze neplăcut pe cei din jur.
La capătul opus al devenirii se află cel care nu are frică de Dumnezeu sau, altfel formulat, fără Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că toți încercăm să evităm astfel de oameni...
În perioada comunismului au fost zeci de ani în care, măcar la nivel declarativ, erau foarte mulți fără Dumnezeu, deoarece propaganda așa-zis ateist-științifică acoperise credința sub straturi groase de noroi.
Astăzi, chiar dacă mulți își declară - modern - lipsa credinței, sunt convins că noi, românii, mai avem în suflete acel sâmbure al bunătății, care ne face, totuși, fie și altfel de cum s-ar crede, cu frică de Dumnezeu. De-a lungul timpului, adoptăm atitudini de frondă, specifice copilăriei târzii, pentru ca, mai târziu, să ne descoperim rostul și rolul în lume. Am văzut nenumărate astfel de cazuri și nu vreau să judec niciodată cu asprime faptele unora, vizibil adolescentine, deoarece știu că noi, românii, nu suntem, nu putem fi, până la capăt, fără Dumnezeu!