Nu te încrede în dreptatea ta

La întrebarea directă a avvei Pamvo "Ce să fac?", Sfântul Antonie îi oferă un program ascetic succint: "Să nu te încrezi în dreptatea ta, să nu-ţi pară rău pentru lucrul trecut şi să-ţi înfrânezi limba şi pântecele". Sfatul acesta, ce cuprinde câteva îndemnuri aparent fără legătură între ele, se arată la o privire atentă a avea o perfectă coerenţă interioară.

Sunt trei lucruri de care trebuie să ţină seama avva, iar primul dintre ele este să nu se încreadă în dreptatea lui. O trimitere directă la smerenie, cu un accent pus pe una dintre multiplele forme ale ei, căci smerenia adună în sine o gamă largă de manifestări sufleteşti. Ce înseamnă deci "dreptatea ta"? Sfântul Antonie introduce aici un anume relativism bun. Nu îngăduie absolutizarea propriilor judecăţi de valoare. Nu putem fi noi înşine reperul definitiv, centrul care distribuie dreptatea şi nedreptatea. Judecăţile pe care le facem privindu-i pe ceilalţi, cât mai cu seamă cele privindu-ne pe noi înşine trebuie văzute cu suspiciune. Smerenia invocată indirect de avva Antonie implică acceptarea unei instanţe de judecată superioare, din afara noastră şi amplifică cinstirea aproapelui.

O traducere mai veche a Patericului tălmăceşte acest fragment aşa: "să nu fii nădăjduindu-te spre dreptatea ta". Tipul de ieşire din sine la care trimite vechea traducere este altul. Dacă prima variantă sugerează că nu e bine să fii convins de ceea ce crezi tu că e drept, vechea traducere merge mult mai adânc: nu trebuie să îţi pui nădejdea, adică să îţi cauţi scăparea în propria ta dreptate. Ajungem astfel la cuvintele Apostolului Pavel: "noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, care înviază pe cei morţi, Care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta şi ne izbăveşte şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi" (II Cor. 1, 9-10).

Neîncrederea în dreptatea proprie înseamnă să nu îţi pui nădejdea în faptele tale pe care le consideri a fi drepte, pentru că dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată (Is. 64, 5).

Al doilea îndemn este "să nu îţi pară rău pentru lucrul din trecut". Despre creştini se spune că sunt oameni ai prezentului, pentru că trecutul nu-i mai apasă, iar viitorul nu-i mai îngrijorează. Acestea sunt coordonatele pe care se mişcă un creştin autentic. Mântuirea este în definitiv rodul harului lui Dumnezeu, şi nu un act juridic determinat de faptele bune (care au însă rolul lor, de bună seamă), aşa că fixarea asupra trecutului nu-şi mai are rostul. Ceea ce nu exclude pocăinţa, care nu este regretarea eternă a unor fapte concrete de oarecând. Pocăinţa are în vedere păcatul, înţeles ca degradare rezultată din despărţirea de Dumnezeu, fiind, aşa cum ne lasă să înţelegem termenul grecesc metanoia, un efort constant de schimbare a minţii, iar pe de altă parte, eliberarea de un trecut imobil, pentru dobândirea libertăţii.

Primele două recomandări ale Sfântului Antonie fixează cadrul în care se desfăşoară asceza. Tendinţa este aceea de mutare a faptelor într-un plan secund. Începi prin a nu-ţi absolutiza dreptatea şi faptele tale şi nu rămâi fixat pe ceea ce ai săvârşit în trecut. În acest cadru se practică asceza spirituală şi fizică, sintetizată de pustnic prin cuvintele "înfrânează-ţi limba şi pântecele".

Păzirea limbii este primul pas în nevoinţa duhovnicească: "Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică" (Iac. 1, 26). Controlul vorbelor este deasupra înfrânării trupului, căci "dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul" (Iac. 3, 2).

Limba şi pântecele sunt luate, după modelul pars pro toto, ca reprezentante ale nevoinţei sufleteşti şi trupeşti. Ţinerea lor sub control este doar un început, dar care cuprinde în sine deja calea întreagă.