„Nu uita, când eşti voios, române, să fii bun!”

Continuarea Bunei Vestiri de la Părintele ceresc, adusă de Arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare Maria în Nazaret, prin care ea primeşte de la Duhul Sfânt în „palatul” curăţiei fecioreşti pe Fiul Cel fără de ­început să Se nască „mititel şi-nfăşăţel, în scutec de bumbăcel”, pentru mântuirea noastră, capătă o extensie comunitară la toată suflarea creştinească prin vestirea Naşterii de la Betleem.

Această vestire a Naşterii Domnului este mai întâi cerească, prin îngerii care au intonat doxologic la Betleem: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Mesajul a pătruns în chip luminos prin relatările Sfintelor Evanghelii, îndeosebi la copii, deoarece ei sunt preferaţi de Domnul: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

Tot astfel, de timpuriu în creştinism familiile au receptat evenimentul Naşterii Domnului în peştera sărăcăcioasă a Betleemului ca o chemare de recuperare a lipsei de ospitalitate pentru Pruncul dumnezeiesc. Tocmai accentul pe prezenţa lui Dumnezeu în Pruncul din braţele Maicii Domnului, pe Care „neaua ninge, nu-L atinge,/ vântul bate, nu-L răzbate!”, a generat o evlavie cu totul aparte la români. De aici înţelegem şi puritatea credinţei propovăduite de Sfântul Apostol Andrei, dar şi stăruinţa, generaţie după generaţie, de a fi un popor al Evangheliei, al Bunei Vestiri, adică al lui Emanuel („Dumnezeu este cu noi”) şi, mai cu seamă, El poate veni la noi şi între noi, ca apoi să-L primim chiar în noi, prin Sfânta Împărtăşanie.

Din această perspectivă profund evanghelică şi curat dumnezeiască pentru înnoirea duhovnicească a vieţii noastre, prezenţa copiilor la pregătirea pentru actualizarea Naşterii Domnului este foarte semnificativă. Şcoala credinţei la români începe cu primele rugăciuni asemenea cântecelor de leagăn, pornite din mesajul Evangheliei Naşterii Domnului şi dezvoltate prin creaţiile calde, duioase şi pline de miere dumnezeiască, asemenea doxologiilor îngereşti din ceruri, colindele.

Cum bine ne-a arătat recent Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „Colindele sunt cântări şi rugăciuni ale poporului român dreptcredincios” („Ziarul Lumina”, 19 decembrie 2022, nr. 291, 5208, p. 3). Aceste unice creaţii liturgice, pline de sevă teologică extrasă din Sfintele Evanghelii, dar şi din trăirea duhovnicească, pline de har dumnezeiesc, emană raze strălucitoare şi energii înnoitoare prin credinţă şi prin fapta iubirii atotcuprinzătoare, fraternă şi comunitară, din care nimeni nu este exclus!

Chiar dacă, în virtutea înnoirii tradiţiilor şi schimbărilor de paradigme în viaţa destul de secularizată, colindele capătă şi aspecte de noutate, ele rămân autentice prin evlavia cultivată de Sfânta noastră Biserică şi prin fidelitatea poporului român faţă de cele mai reprezentative creaţii. Simion Mehedinţi, marele savant, spunea: „Un popor atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie!”

Colindele, aşadar, sunt rugăciuni în format poetic pe melos popular, accesibil copiilor pe calea inimii, a simplităţii, dar şi a profunzimii iubirii care leagă generaţiile, împrospătează forţele creatoare şi reface ţesutul structural: creştin, etnic şi solidar, la bine şi la greu. Acesta-i duhul sărbătorii la români, cum arată Vasile Băncilă şi, totodată, transferul lăuntric al zicalei tradiţionale: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”!

De 31 de ani, în spaţiul propovăduirii Sfântului Apostol Andrei de la Dunărea de Jos, pe firul tradiţiei creştine sănătoase şi la sugestia unora dintre marii păstrători ai „scumpătăţii credinţei”, cum spune părintele Cleopa, Tudor Pamfile de la Ţepu-Tecuci, un Simeon Florea Marian al Dunării de Jos, am încercat cu preoţii, cu intelectualii şi dascălii creştini, dar prin contribuţia de bază a „focului sacru” din familiile de la Piscu, de la Pechea, de pe Prut, să reaprindem lumina colindatului de sărbători. Cu ajutorul neuitatului artist Sergiu Dumitrescu, ajutaţi de folcloriştii zonei, precum domnul Holban şi alţii, s-a instituit la Duminica Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului sărbătoarea comună a colindatului în alaiul tinerilor de toate vârstele.

Începutul a fost mai greu. Ne lipsea autenticul „şi din cânt, şi din port, şi din gând!” Toate s-au aşezat cu răbdare, cu echilibru şi cu multă cooperare între generaţii. Am constatat o adevărată renaştere a datinilor, a obiceiurilor şi a tradiţiilor din care nu lipsesc preoţii, părinţii şi bunicii mai ales, dascălii, oamenii de cultură şi, evident, copiii. Edilii au fost sensibilizaţi şi s-au refăcut „veşmintele”, costumele populare de la o localitate la alta, în atelierele mănăstirii de la Adam. Este o minunată revenire la tradiţie, fără a ignora modernitatea, prin redarea specificului unei zone a ţării, a spaţiului spiritual tradiţional de la Dunăre, a normalităţii în dialog fratern cu cele mai autentice izvoare de frumuseţe românească şi creştinească: Maramureşul, Bucovina, Transilvania, Basarabia, Oltenia.

La cea de-a 31-a ediţie a „Colindului sfânt şi bun” în oraşul Sfântului Andrei de la Dunăre, prin cooperarea înţeleaptă şi echilibrată dintre Arhiepiscopie, Consiliul Judeţean, Primărie şi Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, s-au aşezat noi peceţi andreiene, creştineşti şi româneşti, pe inimile noastre, ale tuturor. Ţara, Biserica, nea­mul şi românii de pretutindeni au colindat la „fereastra” sufletească a noastră, a tuturor.

Emoţia primitorilor oaspeţilor de înaltă ţinută tradiţională şi creştinească din Maramureş, Ceahlău-Neamţ, Bacău, Vaslui, Braşov, Bistriţa, Gorj, Basarabia şi, evident, localnicii care au crescut foarte mult în maturitatea tradiţiei şi datinilor străbune au arătat marele mesaj pe viu. Mântuitorul este darul care aduce înnoirea, bucuria şi comuniunea în noi şi între noi. Colindele sunt şi rămân rugăciunile cele mai accesibile copiilor şi inimilor românilor pentru veşnicie, iar colindatul este apostolatul iubirii de Dumnezeu şi de neam, de Biserică şi de românii de acasă şi din toată lumea. Aspectele laic şi religios devin simfonia unei îmbrăţişări lăuntrice izvorâtoare de fraternitate paşnică şi milostivă, la bine şi la greu: „Azi cu strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun,/ Tot moş era şi-n vremea lor, bătrânul Moş Crăciun/ (...) Dar nu uita, când eşti voios, române, să fii bun!”