Numai cine iubeşte este viu...

...spune scriitorul german Martin Walser. Auzind aceste cuvinte, mi-am amintit de o bătrânică pe care am cunoscut-o odinioară. Locuia împreună cu fiica şi cu ginerele ei, cu care, în criza de locuinţe din anii â50, împărţeam apartamentul. Nu se prea sinchiseau de ea, nimeni nu-i avea grija şi rătăcea toată ziua între patru pereţi, singură, cu un aer absent, ca în pustietatea Saharei. Se însufleţea doar când îl întâlnea în coridor pe tata. Lui îi repeta în fiecare zi acelaşi cuvinte. Poate uita că le spusese şi cu o zi înainte, nu ştiu. Tata o asculta cu o răbdare îngerească şi bătrâna era fericită că putea comunica cu cineva. Vorbea despre cel mai rău lucru în viaţă, îl pomenea zilnic, cu aceleaşi cuvinte, mereu aceleaşi. De aceea îl ţin minte: „Să iubeşti şi să nu te iubească…“. Apoi adăuga în grabă: „nu iubire de aia, înţelegi, vorbesc de dragostea copiilor pentru părinţi, a părinţilor pentru copii, dragostea pentru oameni…“. Pe atunci râdeam şi-l întrebam pe tata dacă în ziua respectivă le auzise deja. El zâmbea, clătinând din cap: „Săraca bătrână…“. Da, le auzise şi le auzea mereu, fără să dea semne de plictiseală…

Acum n-aş mai râde. Ştia ea ce ştia, bătrânica de optzeci de ani, pe care toţi o consideram cam dusă. Într-o viaţă de om descoperise unul dintre marile secrete ale existenţei. Descoperise răul fundamental, lipsa de dragoste pe care o trăia intens, care furase realităţii toată culoarea, toată strălucirea, toată mângâierea. Nu avea nici studii superioare, nici alură de cuvioşie, nici nu ştia să impresioneze printr-o sfinţenie spectaculoasă. Forfotea toată ziua, măruntă şi neînsemnată, în cămăruţele în care până şi mobilele ocupau un loc mai important decât ea, practic invizibilă pentru cei a căror dragoste o râvnea. Cum spuneam, descoperise esenţialul în viaţă: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am… de-aş împărţi toată averea mea şi de aş da trupul meu să fie ars, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte…“. Cuvintele Apostolului sunt actuale, de-o actualitate dureroasă şi vitală. Poate mai actuale ca oricând, pentru că explozia de ură care guvernează planeta a căpătat astăzi dimensiuni cosmice. Şi, ceea ce e mai grav, ea a devenit şi un fenomen individual unanim acceptat, a dobândit forţa de a pătrunde în relaţiile cotidiene dintre oameni, de a izgoni dragostea, acolo unde odinioară funcţionau alte legi de existenţă.

Creştinismul, religia iubirii, a revoluţionat întreaga istorie a omenirii şi a răsturnat sistemul de valori guvernat de ură şi dispreţ, de egoism şi nepăsare. „Iubirea trece prin foc, dar rămâne nemistuită, în trup se pogoară, dar în înalt veşniceşte, pe Cruce se spânzură, dar este morţii biruitoare“, se spune în Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail.

„Cel ce se iubeşte pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu“, spune Sfântul Diadoh în Filocalia românească, vol. I. „Dar cel ce nu se iubeşte pe sine, din cauza bogăţiei covârşitoare a lui Dumnezeu, Îl iubeşte pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu.“

„Omul are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine… În aceasta stă chipul dumnezeiesc din el. Dar dragostea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobândi decât în comuniune cu Dumnezeu.“ „Dragostea deplină înseamnă o victorie totală asupra lui însuşi, nu în sensul că s-ar dispreţui pe sine… ci în sensul că afirmă pozitiv viaţa, dar consideră că adevărata viaţă stă în grija exclusivă de alţii şi în uitarea de sine.“ (D. Stăniloae, „Dogmatica“, vol. II, pp. 256-257.

Toată creaţia este o mărturie a iubirii lui Dumnezeu. Restaurarea ei după păcat este o mărturie a iubirii lui Dumnezeu. Trăim în miezul acestei iubiri pe care o primim necontenit şi peste care trecem de atâtea ori fără să o cunoaştem, fără să o acceptăm. Ea este atât de desăvârşită, încât ni se dă până şi dreptul de a o respinge. Avem libertatea de a o primi sau de a o înlocui cu surogate neesenţiale. Înlocuim energia necreată, dumnezeiască şi îndumnezeitoare, comunicată nouă de Duhul Sfânt, cu lipsa de perspectivă, cu fundătura ce duce doar în moarte, a unei existenţe limitate, guvernată de ranchiună şi aroganţă, cu care ne auto-măgulim egoismul. Şi uităm că dragostea, afecţiunea, interesul pentru ceilalţi se răsfrânge şi asupra noastră, luminează şi chipul nostru, făcându-ne să trăim plenar în dragoste, unul pentru altul şi unul din altul. „Puterea ta se înmulţeşte infinit dacă crezi că te iubesc“, spune Goethe, într-o scrisoare către doamna von Stein, în 12 martie 1781. Pentru că întâlnirea oamenilor în dragoste este comuniunea lor în izvorul infinit al existenţei, de unde îşi sorb puterea, este revenirea persoanei umane la destinul pe care Dumnezeu i l-a orânduit de la începutul veacurilor, departe de ceea ce căutăm astăzi cu tot dinadinsul să ridicăm la rangul de adevăruri şi care nu sunt decât nişte jalnice dovezi ale limitării umanului deformat, scos din mediul său firesc, cel al trăirii în Dumnezeu.

În „Opere“ II, Kierkegaard spune că cel care nu poate iubi este cel mai nefericit dintre toţi. Pentru că, „de la cel care te iubeşte îţi curge atâta viaţă, ca de la Dumnezeu; dar aceasta pentru că el este în legătură cu Dumnezeu“ (Sf. Simeon Noul Teolog, „Capete teologice şi practice“, cap. 114).

În această reciprocitate stă esenţa vieţii. De aceea, iadul este locul singurătăţii, întunericul deplin pe care nici o privire nu-l poate străbate, locul morţii definitive. Şi n-ar trebui să uităm: „numai cine iubeşte este viu“.