Numai ochi peste tot

Una dintre marile teme ascetice este aceea a atenţiei sau a trezviei. Avva Visarion, în preajma morţii, lasă o foarte frumoasă ilustrare vizuală a acestei acţiuni continue a creştinilor conştienţi de parcursul lor. Iată ce zice bătrânul: „Monahului îi este de folos să fie ca heruvimii ori ca serafimii: numai ochi peste tot“.

O scurtă privire în Scriptură şi în Tradiţia Bisericii ne scoate la iveală câteva repere importante pentru înţelegerea cuvântului avvei Visarion. În primul rând, referinţele biblice la care suntem trimişi se regăsesc în două extreme ale Scripturii. Pe de o parte profeţia lui Iezechiel (1, 18), căruia într-o vedenie i se arată nişte fiinţe complexe „pline de ochi de jurîmprejur“. Pe de altă parte, în Apocalipsă (4, 6) apar „patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi“. Aici găsim sursa neîndoielnică a imaginii pe care avva Visarion o foloseşte pentru a descrie prototipul monahului: un om aflat în alertă continuă la nivelul duhului, conştient de orice mişcare a sufletului şi a gândului, imposibil de surprins dormitând în neatenţie.

Clement Alexandrinul, un scriitor bisericesc care a trăit în a doua jumătate a secolului al doilea şi prima parte a celui de-al treilea, în „Stromatele“ sale are câteva locuri unde Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind „numai ochi“ (VII, 36, 6), iar Fiul lui Dumnezeu „este totul minte, totul lumină părintească, totul ochi; vede pe toate, aude pe toate, cunoaşte pe toate, cercetează puterile prin puterea Sa“ (VII, 5, 5). De această dată, ochii nu mai sunt asociaţi, simplu, cu vigilenţa, cu atenţia încordată. Ochii sunt semnul cunoaşterii. Dumnezeu este cu totul ochi pentru că este atotştiutor. Pentru că nimic nu scapă atenţiei sale veghetoare.

Avem, deci, două sensuri pe care le au ochii în tradiţia premergătoare avvei Visarion, care ne pot îmbogăţi înţelegerea frumoasei sale afirmaţii despre ochii ce sunt de folos să îl acopere pe monah.

Poate cea mai frecventă metaforă folosită pentru descrierea vieţii spirituale este cea a războiului sau a luptei. O luptă în planul duhului, cu tine însuţi, cu propriile tale neajunsuri, neputinţe şi nelinişti, dar şi cu puterile înşelătoare ale demonilor. Miza acestui război e viaţa veşnică. De aceea nici o secundă, nici un cuvânt, nici o zvâcnire a inimii nu este lipsită de importanţă, nu trebuie pierdută din vedere. Iar în felul acesta am revenit la metafora ochilor, care dacă îl acoperă pe monah nu sunt îndreptaţi doar către exterior, ci sunt aţintiţi mai ales înăuntru, în abisul pe care doar Dumnezeu îl cunoaşte cu adevărat. Dumnezeu, Cel care cunoaşte (este „numai ochi“ după spusa lui Clement Alexandrinul), este şi sursa cunoaşterii. Atenţia monahului şi efortul său nu sunt autonome. Atent la adâncurile sale, monahul caută acolo urme ale lui Dumnezeu, de la Care cere înţelepciune pentru a le recunoaşte. Atenţia, trezvia la care îndeamnă Părinţii şi la care trimit în mod explicit ochii despre care vorbeşte avva Visarion se leagă şi de discernământ, ca o formă specifică de cunoaştere ce se naşte şi se hrăneşte din rugăciune.

Aşadar, cuvântul avvei Visarion se poate citi şi aşa: nevoitorul să aibă mintea trează şi inima veghetoare, neclintit în rugăciune pentru a dobândi discernământul şi a înainta neabătut pe drumul către viaţa veşnică.