Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Numărarea timpului

Numărarea timpului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 28 Ian, 2022

Obișnuiesc să număr timpul în oameni, nu în ani. Mai precis, în viețile oamenilor cărora le datorez venirea vieții mele pe lume. Ne așezăm toți la aceeași masă, în frunte cu străbunicul străbunicului meu, căruia nu-i cunosc numele, știu doar că s-a născut pe vremea când era Dimitrie Cantemir domnitor în Moldova. El e cel mai bătrân dintre noi. N-avem mari pretenții de la el. Doar să se lase ținut de mână de fiul său, adică de bunicul străbunicului, pe care, tot așa, îl ține de mână bunicul bunicului, iar pe acesta, străbunicul, ținut de mână, la rândul lui, de bunicul, bunicul de tata și tata de mine.

Linia vieții din palma primului se unește, trecând de la unul la altul, cu linia vieții din palma mea.

Pot să ies nițel pe linie? îl întreb pe tata.

Ieși, zice el, dar să nu te duci prea departe.

Mai departe de străbunicul străbunicului nici nu prea am unde. Aș avea, dacă stau bine să mă gândesc, dar mi-e frică să nu dau cumva de moartea lui Brâncoveanu și a fiilor săi. Mi-e frică oricum și de locul unde am ajuns.

Fiecare dintre noi are cel puțin o jumătate de veac de viață și trebuie să vină la întâlnire cu jumătatea aceasta. Punem jumătățile în fața noastră, pe masă. Și fiecare se uită la ce jumătate vrea. Privește pe îndelete la întâmplările dinăuntrul ei.

Poate chiar să le mute înăuntrul jumătății sale, ca să vadă cum îi vin, dacă se înscriu pe linia norocului din palmă.

Ce să iau din jumătatea de secol în care tocmai am ajuns? Ciuma lui Caragea? Pierderea Basarabiei?

Fug repede în viața bunicului străbunicului. Vin și ciuma, și pierderea Basarabiei după mine. Trec în jumătatea de veac a vieții străbunicului tatei. Par să fie niște vremuri mai frumoase aici. Tocmai se citește Proclamația de la Islaz, care e destul de aproape de casa noastră. Aș asculta-o la nesfârșit, însă mă trage viața străbunicului de mânecă, întrebându-mă: Prin jumătatea mea de secol n-ai de gând să treci?

Cum să nu, străbunicule! îi răspund. Și-o și iau din loc, nimerind în toiul războiului de la Plevna și Smârdan.

Mă întorc pe drumul muscalilor, ce leagă Alexandria de Zimnicea, cu inima șchiopătând ușor. Mai ușor, în orice caz, decât șchioapătă străbunicul, pe care l-a atins o schijă la picior. Poate c-o să-l doară mai puțin, zic, luând-o pe linia dragostei din palma fiului său, care e bunicul. Dar în jumătatea de veac a vieții acestuia tocmai a început un mare război, iar la sfârșitul acestuia văd pregătindu-se altul. Atât de mari amândouă, încât abia încap în ranița pe care o port în spate. Îmi pun și inima tot acolo. Inimile mai precis, pentru că am pentru fiecare soldat pe care-l văd căzând cu fața în țărână câte o inimă. Rămân la urmă de tot numai cu cea din piept. Sunt deja înăuntrul vieții tatei. Dac-o să rămân și fără aceasta? Pentru că mă aflu deja cu pas în viața mea și mă tem că n-o să pot trăi fără dragoste. Dragostea pe care o am de dat celorlalți. Aștept și eu de la ei, ca să fiu cinstit. Când plouă, chiar asta cred că se întâmplă. Mi se întorc, sub formă de picături, grămezile de dragoste pe care le trimit zilnic spre lume.

Atunci când îl țin pe străbunicul străbunicului de mână, ajutându-mă de linia vieții din palmele celor dintre noi, număr, cu ochii pe viața fiilor mei, timpul. Ei nu se pot așeza la masa la care stăm noi, cei bătrâni. N-au de unde să aducă jumătatea de veac de care e nevoie. Dar, într-o zi, vor avea.

Abia aștept să-i aud întrebându-mă: Tată, putem să ieșim nițel pe linie?

Ieșiți, dragii mei, le voi răspunde. O să vedeți ce scurte sunt drumurile lungi! Și ce mari micile războaie din manualele de școală! Nu uitați să vă puneți ranița în spate! Și nu luați nici o inimă cu voi. Lăsați-mă doar pe mine să mă doară!