O biruință din piatră, rugăciune și lumină

Există zile care se așază în istorie ca niște pietre de hotar. Ziua sfințirii Catedralei Mântuirii Neamului este una dintre ele. Prin acest act de sfințire, visul de un secol și jumătate al românilor a devenit realitate.

Catedrala nu este doar o construcție monumentală, ci o rugăciune înălțată de un neam întreg - o lucrare a credinței, a răbdării și a nădejdii. De la Carol I, care a visat o catedrală a recu­noștinței naționale, la Ferdinand, care o vedea drept coroană spirituală a Unirii, dorința a rămas aceeași: un loc unde rugăciunea și istoria să se întâlnească. Patriarhul Miron Cristea, primul Patriarh al României, a purtat această dorință ca pe o flacără aprinsă în inima unui popor. Apoi au venit deceniile tăcerii comuniste, când visul părea uitat, dar nu s-a stins. A rămas, ca o candelă ascunsă, în sufletul credincioșilor. Catedrala Mântuirii Neamului s-a născut din acest vis purtat prin veacuri. Din lacrima bunicilor, din rugăciunile celor plecați pe front, din munca țăranilor și mește­șu­garilor, din bănuțul dăruit de ­fiecare bătrână care a simțit că și ea poate fi ctitor. Este, cu adevărat, o lucrare a întregului popor român - o catedrală în care fiecare rugăciune sinceră și fiecare jertfă mică s-au prefăcut în piatră, aur și lumină.

Dacă în Bizanț, în anul 867, Patriarhul Fotie a sfințit mozaicul din absida Sfintei Sofia, marcând triumful icoanei și al dreptei credințe, ziua de duminică, 26 octombrie, a adus un alt fel de biruință: biruința răbdării și a credinței care nu s-au stins în timp. Atunci, icoana Maicii Domnului cu Pruncul strălucea deasupra celor doi împărați bizantini, vestind victoria asupra celor care tăgăduiseră chipul lui Hristos. În aceste zile, la București, lumina mozaicurilor noii catedrale vestește o altă victorie - aceea a unui popor care, după un veac și jumătate de așteptare, și-a împlinit făgăduința. Așa cum Sfânta Sofia a fost pentru Bizanț inima spirituală a unui imperiu și a rămas, până astăzi, un simbol al puterii culturale și teologice a Ortodoxiei, tot astfel Catedrala Mântuirii Neamului devine, pentru România, un semn de identitate și continuitate. Ea leagă trecutul de viitor, așa cum Hagia Sofia a legat tronul pământesc de cerul cre­dinței. Din punct de vedere artistic, catedrala se înscrie în linia marilor edificii sacre ale lumii - de la Hagia Sofia a lui Iustinian la Domul din Milano sau la Catedrala Sfântului Isaac din Sankt Petersburg. Toate au fost, în vremea lor, sinteze ale spiritului și ale culturii care le-au născut. Fiecare a devenit un limbaj prin care un popor și-a mărturisit credința.

În același fel, Catedrala din inima Bucureștiului poartă semnătura discretă a unui timp de maturitate spirituală. Părintele Patriarh Daniel, cu răbdare și viziune, a fost cel care a ținut aprins acest vis, ducându-l spre împlinire. În linia ctitorilor se înscriu toți românii care au crezut, au donat, au lucrat și s-au rugat. Privind cupola înaltă și mozaicurile care reflectă lumina, înțelegi că nu e o rugăciune prefăcută în piatră, ci una prefăcută în lumină. Aurul mozaicurilor nu e decor, ci o taină: el preia lumina și o trimite mai departe, pentru ca cel care se roagă să simtă, măcar pentru o clipă, că atinge hotarul transfigurării. Așa rămâne această zi în istorie - ca un început al luminii care nu se stinge.