O călugăriţă jertfelnică

Călugăriţele îmbracă haina monahală gândindu-se în toată vremea şi-n tot ceasul la slujirea Mântuitorului Hristos, Mirele Ceresc, pentru care-şi gătesc mereu candelele cu untdelemnul faptelor bune şi al neadormitei privegheri. Viaţa lor, trăită în ritmul celor şapte laude şi al Liturghiei, poartă de cele mai multe ori pecetea şi strălucirea discreţiei, care a fost recomandată de Cel ce cunoaşte inimile oamenilor.

Înlăuntrul celor mai cunoscute mănăstiri de călugăriţe ale ţării, Agapia şi Văratec, cu vechi tradiţii monahale şi cu inefabile istorii sfinte, trăiesc, după cum au învăţat în anii noviciatului, fiice ale ascultării şi curăţiei, într-un război nevăzut cu întunericul acestui veac. Au opus întunericului necruţător lumina rugăciunilor neîncetate şi strădaniile vieţii trăite sub aripa îngerilor. Cele mai multe dintre monahii au rămas necunoscute, abia ştiute chiar în obştile unde şi-au petrecut anii în smerenia filocalică recomandată de Părinţii Bisericii.

Drumurile către mănăstirile nemţene mi-au adus, şi-mi mai aduc încă, negrăite bucurii. Este, întâi de toate, bucuria întâlnirii cu oameni ai lui Dumnezeu, slugi credincioase şi vrednice, jertfelnice până la capătul trecătoarei existenţe pământene.

Iară şi iară revin în amintirile şi rugăciunile mele aceste chipuri hieratice, inundate în lumina Împărăţiei pe care au pregustat-o încă din timpul vieţii. Şi pentru că atât de mult s-au obişnuit cu lumina, s-au mutat într-o zi în Împărăţia luminii celei negrăite, unde bucuriile nu au sfârşit, iar drepţii ca luminătorii strălucesc. O astfel de nevoitoare a fost monahia Nimfodora Popoaia de la Mănăstirea Văratec, prima egumenă a reînfiinţatei mănăstiri de călugăriţe de la Durău din anul 1990.

Nimfodora Popoaia, din Sfântul Botez Ana, s-a născut la 12 septembrie 1926 în localitatea Hangu, judeţul Neamţ, pe valea mirifică a muntelui, din părinţii Eftimie şi Ecaterina, într-o familie cu şapte copii, dintre care două fete au ales drumul vieţii călugăreşti. A urmat în satul natal şcoala primară de patru clase, venind la mănăstire când avea doar 12 ani, în anul 1938. A continuat trei clase la Şcoala pentru Adulte care funcţiona atunci în Mănăstirea Văratec, iar în timpul războiului a urmat cursurile Şcolii Monahale, în vremea stăreţiei arhimandritei Irina Leca. După 14 ani de ascultări jertfitoare, a fost tunsă în monahism, la 12 ianuarie 1952, împreună cu alte 11 rasofore, de către episcopul Romanului şi Huşilor Teofil Herineanul, în timpul stăreţiei monahiei Margareta Ocolescu. Menţionăm faptul că în anii respectivi Văratecul, împreună cu alte mănăstiri şi parohii din judeţul Neamţ, a aparţinut canonic de Episcopia Romanului şi Huşilor. Între timp în mănăstire venise şi sora ei, Teodora, cu 10 ani mai tânără (născută în 1936).

Şi-a continuat cu multă râvnă ascultările mănăstireşti, la câmp, la covoare şi mai ales la biserică. A manifestat o preocupare deosebită pentru ţesutul tradiţional al covoarelor de lână, din mâinile sale ieşind adevărate opere de artă în domeniu. După tradiţia mănăstirii, cu multă hărnicie, jertfelnicie şi ajutor de la familie şi câţiva cunoscuţi a ridicat, împreună cu sora ei, Teodora, o căsuţă, nu prea departe de Biserica "Sfântul Ioan Botezătorul". Acolo îşi petreceau viaţa de renunţare, rugându-se mult şi muncind după putinţă cu braţele în micuţa grădină, la covoare şi la primirea străinilor (oaspeţilor).

Peste viaţa cândva liniştită a mănăstirii au venit, odată cu instaurarea regimului totalitar, încercările vremurilor. Stareţa Margareta a fost alungată, iar după ea, multe călugăriţe care nu aveau vârsta de 50 de ani ori studii teologice au fost nevoite să plece în lume, la muncile impuse de statul comunist. Monahia Nimfodora a fost obligată să părăsească mănăstirea în anul 1961, iar sora ei, Teodora, a plecat cu un an înainte.

Când a fost nevoită să plece, ca urmare a Decretului 410/ 1959, în casa ei a rămas mai vârstnica monahie Filofteia Munteanu, care a avut grijă de toate cele necesare în timpul absenţei din vremea încercărilor. Deşi era grav bolnavă de plămâni şi necesita o îngrijire medicală foarte atentă, s-a stabilit vremelnic la o soră de-a ei, Ecaterina Niţoaia, care locuia în casa părintească din Hangu. Şi-a petrecut împreună cu sora ei, Teodora, viaţa ca la mănăstire, rugându-se şi muncind, străbătând pe jos în fiecare zi o distanţă apreciabilă până într-un sat vecin, la Chiriţoiu, unde un preot evlavios, Ioan Coroamă, slujea zilnic Liturghia. În anul 1962 a revenit în Mănăstirea Văratec, continuându-şi lucrarea duhovnicească cu acelaşi zel sfânt. A fost dintru început iubitoare a rugăciunii. Pe lângă slujbele zilnice, citea ceasuri la rând psalmii lui David, acatiste şi paraclise, cu râvnă neostoită.

Avea cuvinte înţelepte şi împăciuitoare pentru maicile din jur ori pentru oamenii pe care-i întâlnea. Dobândise înţelepciunea bătrânilor nu doar din experienţa vieţii, cât mai ales din citirea cărţilor sfinte. Spunea adeseori: Să munceşti cum ai trăi o veşnicie şi să te rogi ca şi cum ai muri mâine. Odată cu trecerea anilor s-a remarcat printre călugăriţele de frunte ale Mănăstirii Văratec, împreună cu sora ei, stavrofora Teodora, care a lucrat 27 de ani în Cancelaria mănăstirii, iar mai târziu, stareţă la Mănăstirea Durău. Îndelungata experienţă şi calităţile remarcabile ale monahiei Nimfodora Popoaia au făcut ca stareţa Nazaria Niţă să o recomande în anul 1990 pentru ascultarea de egumenă la Durău, după schimbarea din mănăstire de călugări în obşte de călugăriţe. Doi ani s-a ostenit mult la poalele Ceahlăului, în perioada reorganizării şi a construcţiilor, implicându-se mai ales în cele duhovniceşti, nelipsind niciodată de la sfintele slujbe. În 1992 a revenit la Văratec, fiind înlocuită de sora ei, Stavrofora Teodora Popoaia, care a stăreţit la Durău şapte ani şi patru luni.

Printre virtuţile monahiei Nimfodora amintim şi formarea de uceniţe, între ele aflându-se actuala stareţă de la Durău, Stavrofora Raisia Lungu, maica Adriana Lungu, ostenitoare la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, monahia Tomaida Butnaru, monahia Filofteia Lungu şi altele.

Am poposit de multe ori în casa maicilor Nimfodora şi Teodora de la Văratec, de cele mai multe ori împreună cu fratele meu de slujire de la Catedrala mitropolitană din Iaşi, arhimandritul Arsenie Butnaru. O atmosferă duhovnicească, caldă, primitoare, simplă şi tradiţională te îmbie în chiliile liniştite ale maicilor nevoitoare. Era un colţ de lume rupt de aglomeraţia şi mizeria vieţii cotidiene. Un duh al rugăciunii guverna spaţiul monahal.

În casa lor au venit adeseori, mai ales cu prilejul marilor sărbători sau în timpul verii, persoane importante din Iaşi, Piatra Neamţ ori din alte locuri ale ţării. De asemeni au aflat înţelegere, milă şi o masă caldă mulţi nevoiaşi, oameni simpli, călători şi pelerini.

Fapta bună a însoţit întotdeauna rugăciunile şi nevoinţele călugăreşti, întru Slava Stăpânului, care nu rămâne niciodată nimănui dator.

La sfârşitul lui ianuarie 2012, la pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur, un covor imaculat de nea, parcă anume pregătit, s-a aşternut peste Mănăstirea Văratec, în zilele când maica Nimfodora s-a despărţit de cele pământeşti, mergând să primească răsplata făgăduită.

Un chip luminos şi o îndelungată vieţuire (74 de ani) în lumea monahilor. Puţină nevoinţa, veşnică odihna, spuneau asceţii. Aceasta este bucuria celor ce-L caută stăruitor pe Domnul vieţii veşnice.