Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
O carte plângând
Cea mai frumoasă amintire din luna de miere, pe care mi-am petrecut-o în satul natal, e plimbarea cu căruța pe câmp, printre lanuri de porumb, ce începuseră să se îngălbenească, foșnind ca hârtia, și fântâni cu cumpănă, la care ne opream să adăpăm caii și să ne astâmpărăm nouă înșine setea de cer, pe care îl scoteam, împreună cu apa, din pământ. Doamne, ce greu atârna ciutura! Și ce multă bucurie era în ochii noștri tineri, când vedeau cerul plin de păsări și ziua aceea dintre vară și toamnă urcând spre amiază, și pe Onițe Mocanu, care ne era vizitiu, strunind caii din hățuri, în vreme ce tinerețea noastră comună alerga liberă în pasul cailor, și chiar mai repede decât ei, pe tot câmpul, dacă nu cumva chiar pe tot pământul.
Onițe luase căruța tatălui său, care era cel mai bun prieten al tatălui meu, și porniserăm în trei în cea mai grozavă călătorie a vieții mele de până atunci, ca și a celei de până acum, când am zburat spre America și în cealaltă parte a lumii, spre Asia, poposind în China, Japonia sau Filipine.
Niciodată n-am ajuns, însă, atât de departe ca atunci! Și nicăieri nu mi-a fost atât de bine ca în ziua aceea de vară-toamnă, când scriam în gând poezii pe foi galbene de porumb, alături de viitoarea mamă a copiilor mei, amândoi lungiți cu fața spre cer în căruța pe care o conducea Onițe, proaspăt însurat și el (fusesem cu mai puțin de un an în urmă la nunta lui)!
Dumnezeule, ce multă tinerețe au avut caii de tras în ziua aceea după ei.
Pe urmă, anii au grăbit pasul. Aproape fără să vreau, l-am vârât pe Onițe, ca personaj literar, dar cu numele său adevărat, în două dintre cărțile mele. Mi l-am închipuit, în romanul „Bâlciul de argint”, apărut în 2015, săpând, împreună cu alții, o groapă în cimitir. El se afla pe fundul gropii, „Unde simțea un fel de liniște rece sub tălpi. Peste numai câteva ceasuri, liniștea aceasta avea să intre în oasele unui om și să rămână pentru mii și mii de ani acolo”.
Săptămâna trecută, Onițe s-a întâlnit cu liniștea de care vorbeam în carte. Am mers, înainte de a porni pe ultimul drum al existenței sale pe pământ, să-i mulțumesc pentru ziua aceea de demult și să-i spun că-n toate călătoriile pe care le mai am de făcut pe lumea acesta cu căruța numai el o să-mi fie vizitiu.
Nu știu cărțile altora cum sunt, dar cele ce-mi poartă semnătura suferă cumplit când le mor, în viața reală, personajele. Și plâng!