O cronică a dăruirii pentru cultură - rolul Bisericii Ortodoxe Române în formarea colecțiilor Academiei

Într-o vreme în care reperele par fragile, iar memoria instituțională pierde uneori conturul, discursurile de recepție ale Academiei Române devin nu doar exerciții de retorică solemnă, ci adevărate acte de regăsire a conștiinței naționale.

Până ce va vedea lumina tiparului, sub emblema Editurii Academiei Române, cel de-al doisprezecelea volum cu discursurile de recepție ale academicienilor români, admirația și slova se opresc cu recunoștință asupra unei lucrări de excepție: cuvântarea academicianului Dorina Elena N. Rusu, închinată binefăcătorilor Academiei Române - o con­tri­buție exhaustivă, rostită cu profesionalism în Aula Academiei, în ziua de miercuri, 7 mai 2025.

Evenimentul a coincis cu un moment special din sinaxarul Bisericii Ortodoxe, care ne aduce aminte de una dintre nenumăratele minuni săvârșite la Ierusalim în veacul al IV-lea, când, într-o asemenea zi, cerul, de la revărsatul zorilor până spre amurg, s-a lăsat străbătut de semnul Sfintei Cruci, întins între Sion și Pârâul Cedrilor, între zidurile de apus și cele de miazănoapte, acolo unde Hristos a oferit lumii iubirea Sa nemăsurată.

Sub bolțile Academiei Române au fost rostite cuvinte de cinstire pentru cei care, de-a lungul unui secol și jumătate, au vegheat cu dăruire asupra luminii culturii române. Prin vrednica lor slujire pe altarul ei, s-a revărsat asupra poporului nostru și a acestei venerabile instituții însăși Lumina lui Hristos care, de la începuturi, luminează tuturor.

Din paginile discursului magistral al doamnei academician, rod al unei vieți dăruite cercetării, răzbat nume ce rămăseseră în umbră, alături de cele bine cunoscute ale culturii române.

Unii - cărturari aleși - au închinat Academiei Române întreaga lor avere, atât materială, cât și științifică. Alții - discreți, anonimi - și-au dorit doar ca numele lor să dăinuie, încre­din­țându-și darurile cu speranța că, peste vremuri, cei care vor păstori acest înalt for vor ști să le între­buin­țeze cu înțelepciune.

Parcurgând acest discurs de recep­ție, înțelegem cu adevărat marele meșteșug al sintezei. Deși constrânsă de rânduiala firească a rostirii în cadrul solemn al Academiei într-un anumit interval de timp, autoarea a reușit să nu piardă din vedere nici miezul, nici firimiturile de aur ale detaliului - amănunte capabile să lumineze o lume tot mai lipsită de repere.

Dintre aceste exemple vom alege câteva, care au legătură cu Biserica. Prima și poate cea mai grăitoare concluzie este că printre binefăcătorii Academiei Române se află și un sfânt: Ierarhul Iosif cel Milostiv, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, trecut la cele veșnice în 1902 și canonizat în vremurile noastre de Patriarhia Română (5 oct. 2017). Un semn că între Altar și Academie există o punte temeinică - o dăruire reciprocă dintru lumină pentru lumină...

La 25 mai 1901, Sfântul Ierarh Iosif trimitea supremului for de cultură „două lăzi cu diferite cărţi, 288 de manuscripte vechi româneşti, greceşti şi slavoneşti de psaltichie din diferite timpuri, 1.008 volume şi broşuri, cărţi diferite, 25 de hărţi geografice şi planuri, 41 de stampe şi portrete, precum şi trei portrete istorice în ulei”¹. Gestul a fost repetat la 8 iunie acelaşi an, când oferea Academiei Române 36 de documente, dintre care unul din 1498, de la Ştefan cel Mare, iar altul din 1664, purtând o pecete de argint aurit, opt documente din secolul al XVII-lea, 12 din secolul al XVIII-lea, restul fiind din secolul al XIX-lea². Donaţia a fost primită cu recunoştinţă de membrii înaltului for, exprimată de preşedintele Academiei şi în cuvântul rostit la Iaşi, în 1901, cu prilejul împlinirii de către Iosif Naniescu a 25 de ani de arhipăstorire: „Academia - i se adresa Petru Poni - nu poate lăsa să treacă această ocaziune fără a exprima din nou adânca ei recunoştinţă pentru generosul dar prin care aţi înavuţit, într-un mod atât de strălucit, biblioteca celui mai înalt institut de cultură al României”³.

Din dorinţa „de a se putea folosi de ele toţi iubitorii de ştiinţe şi toţi aceia cari vor voi şi vor dori să cunoască trecutul istoric al scumpei noastre patrii şi al sfintei noastre biserici creştine ortodoxe”, cărţile, manuscrisele şi documentele pe care le mai avea în locuinţa din Bucureşti, din curtea Bisericii Antim şi în Palatul mitropolitan din Iaşi, trebuiau să revină, după moartea sa, tot Academiei Române. Acestea, ca şi cele donate în timpul vieţii, urmau să se păstreze „de-a pururea sub numele de «Biblioteca Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei, dăruită Academiei Române»”⁴, cărţile, documentele şi manuscrisele donate de el contribuind la sporirea zestrei celei mai de seamă biblioteci a ţării.

Alături de Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, se așază, într-o evocare de noblețe spirituală, și alți slujitori ai Bisericii care, prin faptele lor meritorii, au scris pagini de lumină în istoria Academiei Române.

Episcopul Melchisedec Ştefănescu, „una din podoabele acestei Academii, care s-a distins ca teolog, ca istoric, ca filolog”, după cum îl caracteriza Ioan Kalinderu, în discursul său de recepţie⁵, s-a numărat și el printre cei care au îmbogățit colecțiile Academiei Române, al cărei membru titular era încă din 1870. Prin testamentul său⁶, purtând data de 4 octombrie 1889, anunţa că ceea ce a „agonisit în curgerea unui serviciu public de 45 de ani ca profesor şi apoi ca episcop”, „să servească pentru dezvoltarea intelectuală, morală şi religioasă a naţiunii în genere şi a Bisericii Române Ortodoxe în special”. Ca atare, a donat Academiei Române 2.593 de cărţi, între care 1.254 româneşti, 629 ruseşti, 69 slavone, 201 franceze, 39 latine, 104 greceşti, 8 ebraice şi 289 germane, cărora li s-au adăugat 114 monede de aur, argint şi aramă, greceşti, bizantine, romane, dar şi ale unor state moderne⁷.

Despre Episcopul Dionisie Romano știm că, în chiar prima ședință a Societății Academice, în 1867, oferea valoroasa colecție de 6.261 de volume a bibliofilului Constantin Cornescu Oltelniceanu - o adevărată temelie pentru biblioteca noii instituții. În aceeași lună, Carol Davila dăruia volume din poeziile lui Alecsandri, cu grija de a le împărți între membri și a le păstra în bibliotecă.

De asemenea, sunt amintite mănăstiri a căror jertfă nu a fost uitată: locuri de rugăciune și străjuitoare ale culturii, care, în vremuri de restriște, au încredințat Academiei manuscrise, hrisoave, acte de arhivă - comori ce țin vie memoria spiritualității care nu s-a lăsat învinsă de vremuri.

Mulți dintre marii cărturari ai neamului au găsit în fondurile documentare idei esențiale pentru munca lor. Ei au cercetat cărțile rare dăruite de Sfântul Mitropolit Iosif Naniescu, de episcopii Dionisie Romano al Buzăului și Melchisedec Ștefănescu de la Roman, dar și de smeritul preot Georgescu din București, ori de arhimandritul Dionisie Udișteanu - nume care, deși poate uitate astăzi, rămân vii în fila cercetării și în conștiința demnă a culturii române.

Unii, precum Dionisie Romano și generalul Gheorghe Adrian, au fost aleși membri de onoare. Alții, ca Odobescu, Fătu, Urechia, Sturdza sau Cipariu, erau deja parte din Societatea Academică, ca membri fondatori, sau titulari, mai târziu.

Într-un gest care a înnobilat prestigiul Bibliotecii Naționale, Dimitrie A. Sturdza - în calitate de ministru sau președinte al Consiliului de Mi­niștri - a susținut transferul a zeci de biblioteci mănăstirești către Biblioteca Academiei. Astfel, lăcașuri precum Pobrota, Hangu, Neamț, Slatina, Bisericani, Cernica, Râșca, Vorona sau Țigănești au oferit, prin voia vremii și prin decizia lui, comori de carte și manuscris cercetătorilor de astăzi.

În timp, colecțiile Academiei s-au îmbogățit prin donațiile unor personalități din toate colțurile țării: Nicolae Iorga, Ioan Bianu, Constantin I. Istrati, Erbiceanu, Hamangiu, Longinescu, Ionescu-Mihăești, Davila, arhierei, medici, învățători, profesori - oameni pentru care cartea în­semna mai mult decât obiect, fiind un adevărat legământ.

Pe lângă manuscrise și cărți, Cabinetul numismatic al Academiei a fost înzestrat cu medalii și monede. Datorită colecționarului Ștefan Capșa, instituția deține una dintre cele mai bogate colecții de medalii românești și străine - peste 1.500 de piese. Spiru Haret și Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași au adăugat, la rândul lor, piese rare, comemorative.

Gesturile de recunoștință nu s-au oprit doar la vorbe sau volume. Membrii Academiei participau la slujbele religioase de pomenire ale donatorilor, oficiate în bisericile apropiate, „Sf. Nicolae Tabacu” sau Amzei. În 1933, Patriarhul Miron Cristea, membru de onoare al Academiei, oficia una dintre aceste slujbe, la care lua parte întregul corp academic. Academia a respectat cu sfințe­nie clauzele testamentare referitoare la îngrijirea mormintelor donatorilor, aflate în cimitirul Bellu, păstrând vie recunoștința față de cei care au înțeles și au iubit menirea sa.

Faptul că academicianul Dorina Elena N. Rusu a avut în vedere slujitorii Bisericii, amintindu-i alături de ceilalți cărturari români, este nu doar un gest de justiție istorică, ci o veritabilă plecăciune în fața demni­tății tăcute a slujitorilor Bisericii. Domnia-sa a înfăptuit un gest de cinstire rară, înnobilat prin rigoare științifică și generozitate sufletească, așa cum puțini mai știu să scrie și să rostească astăzi.

Discursul academicianului Dorina Elena N. Rusu nu este doar o evocare documentată, ci un act de memorie și reverență. Astfel, înțelegem că fără jertfa discretă a acestor donatori, fără generozitatea clericilor, a cărturarilor, a celor care au iubit cartea și au înțeles menirea înaltă a Academiei, cultura română nu ar fi avut aceeași temelie și proiecție istorică.

Așadar, elogiul academic din data de 7 mai 2025 a reprezentat nu doar o cronică a donațiilor, ci o lecție despre ce înseamnă continuitatea unui ideal: acela de a lumina prin cuvânt, prin cercetare, prin credință și generozitate.

Note:

1. „Analele Academiei Române. Partea administrativă și dezbaterile”, tom. XXIV, 1901–1902, pp. 26, 137.

2. Ibidem, p. 26.

3. Jubileul de 25 de ani de arhipăstorire a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Exarhul Plaiurilor D.D. Iosif al II-lea Naniescu, Iaşi, 1901, p. 39.

4. Dorina N. Rusu, op. cit., pp. 215–216.

5. Discursuri de recepţie, vol. III (1894–1906), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 13.

6. Testamentul P.S. Melchisedec, Episcop de Roman, răposat în 16 mai 1892, Bucureşti, 1892.

7. „Analele Academiei Române. Partea administrativă și dezbaterile”, seria II, tom. XV, 1892–1893, pp. 17–18.