O dragoste fără seamăn

Eu îmi păstrez vârstele. Nu le azvârl, așa cum fac alții, în trecut. Le țin pe toate într-una din odăile inimii. Cea de la drum. Ca să nu se simtă părăsite. Și să poată privi pe fereastră cum trece timpul, această tot mai îndepărtată rudă a lor.

Aproape că nu e zi în care să nu dau pe la ele. Aleg mereu din grămadă una cu care umblu prin lume, o jumătate de gând sau chiar un gând întreg, uneori, ceea ce înseamnă mai mult decât o jumătate de zi ori o zi întreagă.

Zilele sunt mai grăbite decât gândurile. Nici nu încep bine și se termină, cum se va termina însuși timpul curând. D-aia mă și întorc la vârstele pe care le-am avut.

Cea mai frumoasă e vârsta de câteva luni. La ea mă opresc cel mai des, dar n-o port niciodată. Fiindcă ar trebui să mă țină cineva în brațe. Cine s-o facă însă în lipsa mamei?

Vârsta din prezent e mereu supărată pe mine. O aud cum îmi spune:

Și eu? Când o să-ți faci timp și pentru mine? Mai încolo, îi răspund. Mai încolo o să ai o altă vârstă! Mereu o altă vârstă, până când ți se vor sfârși zilele. Iar după aceea și gândurile. Să vedem pe unde o să scoți cămașa atunci!

Cămașa de mire, vrei să zici, fiindcă, în ziua aia, o să am, le spun tuturor asta, încă de pe acum, fix douăzeci de ani. O să pară că e vorba de o nuntă.

Doamne, ce bine îi stă!, vor striga oamenii de pe marginea drumului. Și ce mireasă chipeșă are! Doar că s-a înveșmântat în negru, în loc să îmbrace o rochie albă!

Dar mie nici c-o să-mi pese. Și ce dacă, o să le răspund în gând, în ultimul gând rămas, pe care o să-l împart în două, jumătate pentru a-mi fi drag de cea care mă ține de mână, jumătatea cealaltă, pentru a putea să tac în gura mare despre ceea ce mi se întâmplă. O dragoste fără seamăn! Cea mai înfricoșă­toare dragoste ce i se poate întâmpla unui om vreodată!