O Europă fără copii?

Ieri, în Duminica mironosiţelor, întreaga Biserică Ortodoxă le-a omagiat pe femeile care au avut curajul şi dragostea de a veni la mormântul Mântuitorului în dimineaţa Învierii. Această a treia duminică de după Paşti a devenit, pe bună dreptate, ziua femeii creştine. Prin gestul lor, femeile mironosiţe au demonstrat calităţi dezirabile pentru orice femeie creştină, indiferent de loc sau de epocă. Înainte de a-L întâlni pe Domnul, ele au avut vieţi diferite sub aspect moral, însă dragostea pentru El le-a adus la un numitor comun. Aşa încât s-au învrednicit de a afla primele vestea că Iisus Nazarineanul a înviat.

Mai mare decât numărul populaţiei statului Cipru

Sărbătoarea aceasta a femeii creştine a venit la capătul unei săptămâni în care noi, cei din anul de graţie 2008, am primit veşti îngrijorătoare. Într-un raport publicat, miercuri, de Parlamentul European, se arată că în statele din Uniunea Europeană, la fiecare 30 de secunde se destramă o căsnicie şi se produce un avort. Această statistică dramatică nu poate conduce decât la o singură concluzie: viaţa de familie traversează, în Europa, o criză îngrijorătoare. Din acelaşi document mai aflăm că în cele 27 de ţări ale Uniunii Europene s-au născut, anul trecut, cu aproape un milion de copii mai puţin decât în 1980.

Alte date cuprinse în raport sunt relevante pentru viaţa europenilor, consemnând faptul că numărul pensionarilor îl depăşeşte pe cel al adolescenţilor sau că tot mai multe persoane trăiesc singure. Îmbătrânirea populaţiei europene se produce într-un ritm accelerat, având în vedere că, în urmă cu trei ani, doar 16,5% din locuitorii ţărilor UE aveau peste 65 de ani. Această cifră ar putea ajunge însă la 18% începând cu 2010, la 25% în 2030 şi la 30% în 2050, potrivit celor mai recente prognoze ale Institutului European de Statistică, Eurostat. Pentru prima dată în Europa, numărul persoanelor de peste 65 de ani l-a depăşit pe cel al tinerilor de mai puţin de 15 ani, la începutul acestui deceniu. În întreaga lume, doar Japonia se confruntă cu o problemă similară.

Numărul copiilor avortaţi în fiecare an în Europa este mai mare decât numărul populaţiei statului Cipru. Conform acestei statistici sumbre publicate de Institutul norvegian de Politici Familiale, din cele 6,4 milioane de sarcini înregistrate pe teritoriul Europei în 2006, 1,16 milioane s-au încheiat cu un avort. Potrivit raportului, un grup de şase ţări - Marea Britanie, Franţa, România, Italia, Germania şi Spania - este responsabil de un total de 77% din numărul total de avorturi produse în Europa.

Cauzele care au generat aceste cifre statistice sunt dintre cele mai diverse. Printre ele se află şi faptul că tot mai mulţi tineri preferă să-şi construiască o carieră profesională şi să amâne fie întemeierea unei căsnicii, fie, în cazul celor care au făcut acest pas, momentul în care să aibă un copil. În goana după stabilitate (sau prosperitate) financiară, după funcţii sau poziţii sociale înalte, cei mai mulţi pun pe planul doi viaţa de familie. În plus, chiar dacă de multe ori apariţia unui copil nu este de natură a complica bugetul familiei, puţini se încumetă să-şi asume totuşi responsabilitatea ce decurge din grija faţă de „puiul de om“. Iar dacă se face pasul către statutul de părinţi, un copil este considerat mai mult decât suficient. Aşa se face că nivelul fertilităţii, adică numărul ipotetic de copii pentru o femeie aflată la vârsta procreării, a scăzut în UE de la 1,6 - în 1990 -, la mai puţin de 1,5, în condiţiile în care sunt necesari puţin mai mult de doi copii pentru o femeie în vederea stabilizării populaţiei, în afară de imigraţie.

Săracul spune că nu-şi permite să crească un copil, iar bogatul, că nu are timp pentru aşa ceva

Occidentalii au încercat tot felul de metode pentru a convinge părinţii să dea naştere la cât mai mulţi copii, ştiind că o Europă fără copii nu poate fi decât o Europă cu un viitor sumbru. Se oferă un sprijin pentru mame, prin dezvoltarea reţelei de creşe şi grădiniţe, cum există în Franţa, sau concedii generoase pentru părinţi, cum se întâmplă în Suedia. Foarte mulţi insistă şi pe recompense financiare pentru familiile cu copii. Chiar şi fostele ţări comuniste, ce se confruntă şi ele, după 1990, cu scăderea natalităţii, încearcă să „cointereseze“ viitorii părinţi. În Slovacia, pentru primul născut se oferă 340 de euro, iar pentru ceilalţi copii, câte 140 de euro; în Polonia a fost introdusă, în 2006, o primă de naştere de 290 de euro, iar din 2007, contribuabilii au dreptul la o deducere fiscală anuală de 335 de euro pentru fiecare copil.

Cu toate aceste măsuri, natalitatea e în scădere şi nu există decât o singură explicaţie: când nu există credinţă în Dumnezeu, săracul spune că nu-şi permite să crească un copil, iar bogatul, că nu are timp pentru aşa ceva. Pentru cei care sunt creştini şi cu fapta, a avea copii nu reprezintă o povară, ci o binecuvântare. Spre deosebire de cei amintiţi anterior, cei credincioşi au conştiinţa că jertfa nu generează doar o sumă de restricţii sau de probleme, ci aduce şi o bucurie inegalabilă, cu mult mai valoroasă decât cea provocată de câştigul material sau succesul profesional.

Suntem campioni la avorturi

De multe ori am auzit spunându-se că trebuie să privim în Occident dacă vrem să aflăm ce ne aşteaptă în viitorul apropiat. Şi deja lucrurile se confirmă: suntem campioni la avorturi, rata divorţurilor creşte de la an la an, în schimb creşte numărul tinerilor care trăiesc în concubinaj. Dacă începem să avem problemele societăţii occidentale, să nu ne facem iluzii că metodele adoptate acolo (şi care nu dau roadele aşteptate) vor fi eficiente la noi. Soluţia nu e decât una singură: întoarcerea la Hristos. Între cei care contribuie la adâncirea crizei familiei se numără şi oamenii din presă. În loc să mediatizeze căsătoriile de probă de Valentineâs Day sau să supraliciteze femeile „independente“ care au făcut carieră (şi bani), mass-media ar trebui să consacre un pic de spaţiu pentru o zi cum este Duminica mironosiţelor, ziua femeii creştine (lucru care nu s-a întâmplat nici anul acesta). Mi se va spune că rolul presei nu este acela de a face educaţie. Dar este cumva acela de a perverti conştiinţe şi de a răsturna scara valorilor perene?