O înaltă lecție de bunătate și slujire

Capernaum se traduce prin satul sau așezarea lui Naum. Situat pe malul nordic al Mării Galileei, a constituit un loc special în vremea activității publice a Mântuitorului Iisus Hristos. Aflat la confluența unor drumuri comerciale, Capernaum era un vechi sat de pescari, locuit între anii 150 î.Hr. și cca 750 d.Hr.

După ce a fost alungat din Nazaret de către conaționalii care-L disprețuiau, Mântuitorul S-a stabilit în Capernaum, loc vizibil în vremea aceea și pentru continua mișcare care se observa din­spre Iudeea către Galileea, cu legături care vizau Siria, ținutul Decapolei și zonele învecinate. După cum știm din istorisirile evanghelice, acolo staționau soldații Armatei romane de ocupație, care au adus îmbunătățiri localității, după cum arată descoperirile arheologice ale ultimului veac. Au construit edificii, băi publice, drumuri și alte facilități. Mai mult decât atât, conform cuvintelor evanghelice, un păgân le-a înălțat și Sinagoga, ale cărei ruine se păstrează până astăzi.

Totuși, deși Hristos Domnul a săvârșit aici nenumărate minuni, oamenii nu s-au comportat cum se cuvenea, de aceea Mântuitorul a blestemat orașul (Matei 11, 20-24). Cuvinte tulburătoare, ale căror efecte le vedem peste timp. Este înfricoșătoare nerecunoștința pe care unii dintre oameni o au față de Dumnezeu și de binefacerile Sale, revărsate asupră-le.

Capernaumul a decăzut în timp, astăzi fiind pustiu. Mântuitorul a vindecat în acest loc mulți bolnavi (Marcu 1, 32-34). Sunt grăitoare vindecările săvârșite de Mântuitorul față de slujitorul centurionului (Luca 7, 1-10), soacra lui Petru, un om cu mână uscată (Matei 12, 9-13) ș.a.m.d. De asemenea, a înviat-o pe fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din acest loc (Marcu 5, 22-24), și a vorbit despre Pâinea Vieții în sinagoga din localitate (Ioan 6, 24-59). Această cetate a fost binecuvântată de Dumnezeu prin săvârșirea multor minuni, dar locuitorii, în loc să se întărească în credință, să preaslăvească pe Tatăl din ceruri, au fost impasibili, nerecunoscători și distanți față de Mântuitorul Iisus Hristos.

Aflându-se la Capernaum și trebuind să plătească dajdie, Mântuitorul i-a cerut lui Petru să prindă un pește în lacul aflat aproape, găsind în el un dinar, pe care-l va întrebuința pentru a plăti cu el birul (Matei 22, 21).

După trecerea anilor, mai pot fi văzute în acel loc vestigiile sinagogii din calcar alb, dar și ruinele casei soacrei lui Petru, peste care a fost ridicată ulterior o biserică.

Așezarea, adeseori menționată în Noul Testament (de vreo 16 ori), a devenit între timp loc preferat al Mântuitorului. Împreună cu Betsaida și satele din vecinătate era locul de obârşie al ucenicilor Mântuitorului. Sfinții Petru, Andrei, Ioan și Matei au fost pescari în Capernaum.

Săpăturile arheologice ale ultimului veac, realizate de arheologul și misionarul Virgilio Corbo, au descoperit ruinele bazilicii construite în prima jumătate a veacului al IV-lea de pioasa împărăteasă Elena (dărâmată, ca și celelalte ctitorii ale ei, de perși). De asemenea, acestea au scos la lumină ruinele unei case cu însemne creștine din veacurile II-III și ale unei biserici din veacul al IV-lea. Casa se presupune că a aparținut Sfântului Petru. Ruinele sinagogii, numită Sinagoga albă, sunt din vremea ocupației romane.

Reputatul arheolog Virgilio Corbo, născut în anul 1918, în Avigliano, Italia, a făcut studii la Ierusalim, unde a fost și profesor la Institutul biblic franciscan. A desfășurat numeroase cercetări arheologice, studiind manuscrise și inscripții bizantine. În mod excepţional, pentru meritele sale, a fost îngropat, în 1991, lângă ruinele descoperite la Capernaum.

Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii ­descrie vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum. Cu toate minunile văzute sau auzite, locuitorii cetății nu i-au arătat cinstirea cuvenită Dăruitorului atâtor milostiviri.

Hristos, Lumina lumii, a venit ca lumea să caute lumina și să fugă de întuneric. Întunericul pare a fi răspândit astăzi pretutindeni.

De la orbii care mergeau stăruitori după Mântuitorul învățăm să fugim de slava lumii. Întrucât în apropiere se afla casa unde locuia Domnul, au fost duși înăuntru pentru a-i vindeca, departe de ochii celorlalţi, și le-a poruncit să nu spună nimănui nimic despre această minune. Nu mică este acuzația pe care orbii o aduc iudeilor, care nu cred în Hristos cum se cuvine. Ei au văzut minunile negrăite și, cu toate acestea, au luptat mereu împotriva Mântuitorului.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne uităm la râvna celor doi orbi. Nu s-au apropiat de Mântuitorul oricum, ci strigau, necerând ­altceva decât milă. Îl numeau Fiul lui David, întrucât numele acesta era un nume de seamă. În multe locuri, profeții îi numeau așa pe împărații iudeilor, când voiau să-i cinstească. Descen­dența din regele și profetul David era un lucru de mare noblețe.

Mântuitorul îi vindeca pe cei bolnavi doar când era rugat, pentru a nu crede cineva că săvârșește minunile din dorința de a fi lăudat de oameni, ci pentru a arăta că și bolnavii erau vrednici să fie reașezați în demnitatea firii umane. Cuvintele Dumnezeu Se propune, nu Se impune sunt sugestive pentru a evidenția atitudinea Mântuitorului față de bolnavii pe care i-a vindecat. Dorința de vindecare, cererea stăruitoare și pașii inimilor către Dumnezeu trebuie să vină din partea noastră, a celor păcătoși și suferinzi. Unul dintre Părinții Bisericii ne spune: Dacă facem un pas spre Dumnezeu, El face zece către noi.

Dumnezeu ne așteaptă cu brațele deschise pentru a ne vindeca neputințele, așa cum i-a vindecat pe cei doi orbi și pe mutul din Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii.

Orbii L-au numit Fiul lui David, iar Domnul îi îndeamnă spre lucruri mai înalte și-i învață ce trebuie să gândească despre El. Credeţi că pot să fac Eu aceasta? (Matei 9, 28). Orbii i-au răspuns: Da, Doamne! (Matei 9, 28). Au mers după El și I-au mărturisit puterea, după acest răspuns spunându-le: După credinţa voastră, fie vouă! (Matei 9, 29). Așadar, credința lor a fost temelia minunii, ca și a altor multe binefaceri pe care le întâlnim în paginile Sfintei Evanghelii. Nu putem uita credința sutașului din Capernaum față de slujitorul său, care, deși era pe moarte, nu-și pierduse nădejdea că Domnul l-ar putea vindeca.

El a întărit credința lor și a arătat că ei sunt părtași activi la săvârșirea minunii. Așa a făcut și cu slăbănogul, i-a înălțat sufletul zicându-i: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Matei 9, 2).

Pe ucenicii Săi i-a izbăvit din furtuna de pe mare, după ce din sufletul lor a alungat puțină­tatea credinței. La fel a făcut Domnul și cu orbii. El știa, înainte de strigătul lor, și cele ascunse ale sufletului, dar ca să-i aducă și pe alții la același zel, îi face pe aceștia cunoscuți și celor­lalți, vestindu-le prin vindecarea lor cre­dința discretă. Apoi, după ce i-a vindecat, le-a poruncit să nu spună nimănui: Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie, iar ei ieșind L-au vestit în tot pământul acela (Matei 9, 30-31).

Orbii au devenit predicatori și mărturisitori ai bunăvoinței lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur îi numește evangheliști. După ce a redat lumina celor doi orbi, au adus înaintea Domnului un mut îndrăcit. Boala acestuia nu era din cauza firii, ci a răutății diavolului. Suferindul nu putea să-L roage pe Domnul, întrucât era mut. Demonul îi legase limba și odată cu limba îi legase și sufletul. De această dată, Domnul nu i-a cerut credință, ci l-a vindecat îndată. După ce a fost scos demonul, mutul a grăit, iar mulțimile s-au minunat, zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel (Matei 9, 33). Această minune i-a scandalizat din nou pe farisei, căci mulțimile Îl puneau pe Domnul mai presus decât toți, nu doar față de cei din vremea lor, ci și de cei dinainte.

Fariseii au arătat împotrivire, Îl acuzau pe Mântuitorul adeseori, dar răutatea lor a mers mult mai departe, neputând accepta minunea, care a uimit contemporanii și întreaga istorie. Ei afirmau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni (Matei 9, 34). Însuși Mântuitorul a spus: Cum poate satana să alunge pe satana? (Marcu 3, 23). De obicei, diavolul caută să își întărească stăpânirea, nu să o dărâme. Dar Iisus nu numai că a scos demonii, ci pe leproși i-a curățit, pe morți i-a înviat, marea a potolit-o, păcatele le-a dezlegat și Împărăția a făcut-o cunoscută oamenilor. Pe acestea nu le-ar fi acceptat demonii niciodată. Demonii îi duc pe oameni către idoli, depărtându-i de Dumnezeu. Îi conving prin felurite meșteșugiri să nu creadă în Dumnezeu și în răsplătirea viitoare.

Domnul, din nemărginita Sa iubire, nu i-a pedepsit pe farisei, ci dimpotrivă, și-a arătat blân­dețea, dar în același timp le-a respins atitudinea. Prin minunile Sale dorea să ofere dovada negrăitei bunătăți, iar prin cuvintele Sale îi întărea pe cei care iubeau lumina. Alții rămâneau în întunericul pe care îl preferau și cu care s-au întâlnit mai târziu. Călătorind în diferite locuri, în orașe, sate, sinagogi și în cetățile în care se aflau dușmanii Săi, Domnul ne învață în ce fel trebuie să răsplătim celor care nu ne iubesc. Nu cu vorbe nepotrivite, ci cu mari binefaceri! Dacă faci semenilor tăi bine formal, ci pentru că așa cere Dumnezeu, mare va fi răsplata, iar dacă nu, înseamnă că toate rămân la stadiul laudelor și aprecierilor pripite ale oamenilor.

Mântuitorul nu aștepta să vină bolnavii la El, ci Se grăbea să ajungă la ei pentru a le aduce negrăite daruri, Evanghelia împărăției și vindecarea neputințelor sufletești și trupești.

Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii este o înaltă lecție de bunătate și slujire a celor aflați în grele suferințe. Este și o chemare pe care Domnul o adresează tuturor ucenicilor Săi. Fericiți cei care o și împlinesc!