Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
O intrare triumfală înainte de biruinţa asupra morţii
Intrarea Domnului în Ierusalim s-a petrecut cu puține zile înainte de răspunsul judecății nedrepte pe care fariseii și cărturarii au dat-o Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Unul din Treime.
Prin aceasta, s-a înțeles mai deslușit faptul că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36), o altă Împărăție, veșnică, Îl aștepta pe Cel care venise să restaureze omul căzut.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae, între operele sale, la vremea senectuții, a scris și lucrarea Iisus Hristos sau restaurarea omului. Hristos a venit să restaureze chipul Său în fiecare dintre noi, pentru ca noi să ne regăsim în El, iar El, Domnul Slavei, Care a venit în lume pentru a reface legătura cu Dumnezeu, stricată demult în Eden prin neascultarea protopărinților noștri, să aducă mângâiere neamului omenesc căzut.
Înainte de Pătimirile Lui, Domnul Se afla în Betania, unde săvârșise minunea despre care s-a aflat cu iuțeala fulgerului în Ierusalim și în toată zona, întrucât ineditul și grandoarea faptei au provocat rumoare în satul unde poposise cu ucenicii. Era, de altfel, un lucru neîntâlnit, nemaiauzit, neîntâmplat.
În cercurile înalte ale fariseilor (Sinedriu), Mântuitorul avea admiratori. E drept, oameni discreți, pentru că și poziția era deosebit de vizibilă. Atitudinea era rezervată, însă, dincolo de autocenzură, se întâlnea cu adevărat admirația față de Mântuitorul.
Mulți încercau să-l ucidă și pe Lazăr. Nu doar pe Hristos căutau să-L prindă, pentru că nu cinstea sâmbăta, pentru că se făcea pe Sine egal cu Tatăl și pentru că era considerat prieten al romanilor, vameșilor și desfrânaților. Dar pe Lazăr de ce încercau să-l omoare? Primise, într-adevăr, un bine, dar ce rău săvârșise el? Aceasta era însă atitudinea lor. Mântuitorul a făcut nenumărate minuni, dar nici una dintre ele nu a creat o asemenea vâlvă, nici paraliticul, din Ierusalim sau cel din Capernaum, nici leproșii, ciungii, cei cu mâna uscată, ca aceasta a învierii unui mort care ședea în mormânt de patru zile și mirosea greu...
Discuțiile legate de acest subiect sunt cutremurătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește de amestecul prăznuirii cu uciderea, cu gândul vinderii și al nedreptății. Localitățile de unde venea Mântuitorul, Betania și Betfaghe, erau cunoscute Acestuia. În Betania, unde Domnul a poposit, Marta și Maria I-au slujit, iar El a spus: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te silești. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea (Luca 10, 41-42). Acolo, pentru Mântuitorul, se aduce mânzul pe care nimeni nu șezuse, cum citim în Evanghelia după Sfântul Marcu (11, 2). Mulți voiseră să-l îmblânzească, dar nu fusese în stare nimeni. Mântuitorul săvârșește îmblânzirea când îl dezleagă, iar mânzul este adus din Betania până la Betfaghe.
Betania se traduce casa ascultării. Într-un loc al ascultării, mânzul cel neîmblânzit este adus la ascultare pentru a ședea Iisus pe el, amintește Fericitul Ieronim, spunând: Ambele nume sunt un simbol al Bisericii, ale celor care sunt aduși către ea și către învățătura Mântuitorului Hristos.
Betfaghe se tălmăcește casa fălcii. Din casa ascultării ajungem în casa fălcilor, a mărturisirii, în ceata preoțească, căci preoții obișnuiau să primească falca, pieptul și spinarea, pentru a oferi poporului învățătură.
Mântuitorul urcă pe asin, după ce venise din Samaria până la Ierihon, apoi din Ierihon în Betania. Deși urcase un munte și nu ostenise, de această dată a mers pe mânzul asinei, după cum s-a profețit despre El, că va veni pe mânzul celei de sub jug, blând și plin de milostivire. Suntem martorii unei taine, cum sunt și altele pe care Dumnezeu ni le descoperă. Când Mântuitorul merge sau șade, rămân pentru noi taine.
Mulțimea L-a întâmpinat cu entuziasm nemaiîntâlnit. Acest lucru se datora pe de o parte minunilor pe care Domnul le-a săvârșit înaintea acestui eveniment, culminând cu învierea prietenului Său Lazăr, despre care cei din Ierusalim și din toată Iudeea, Samaria și Galileea știau. Nimeni nu mai făcuse astfel de fapte. De aceea, L-au aclamat, strigând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! (Matei 21, 9)
Fericitul Ieronim spune că întâmpinarea și strigătele adresate Mântuitorului afirmă trei lucruri: Osana, Fiului lui David pentru începători, Binecuvântat Cel care vine întru numele Domnului pentru desăvârșiți și Osana, întru cei de sus, pentru cei care împărățesc.
Primirea de care S-a bucurat Mântuitorul Hristos i-a înverșunat însă și i-a aprins mai mult pe mai-marii societății iudaice de atunci. Oamenii, mulțimea, spunând aceste cuvinte, arătau aprecierea pe care o aveau despre un mare proroc…
Cuvintele Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei (Zaharia 9, 9) se tâlcuiesc de dumnezeiescul Gură de Aur astfel: De vreme ce toți regii fuseseră în mare parte nedrepți și lacomi și îi predase dușmanilor și îi făcuseră supuși lor, despre Domnul se zice: Îndrăznește, Acesta nu-i la fel, ci este blând și bun, și e vădit de asină, căci nu a intrat trăgând cu Sine o armată, ci având doar o asină. Ucenicii Lui nu știau că acest lucru fusese scris despre El, cum citim în Evanghelia după Ioan, capitolul 12, versetul 16. Lor încă nu li se descoperiseră. Ei nu știau că El trebuie să învieze din morți. Multe dintre aceste lucruri le erau ascunse.
Evanghelistul Matei, în capitolul 17, versetul 23, ne spune că ucenicii, de câte ori auzeau despre Pătimirea, Moartea și Învierea Lui, erau îndurerați și întristați. Așadar, ei încă nu înțelegeau deplin ceea ce se întâmpla, iar mulțimea dădea mărturie că l-a înviat pe Lazăr. Foarte mulți oameni l-au întâmpinat cu negrăită bucurie, aruncând haine pe cale, flori și stâlpări, tocmai pentru că au auzit de minunea săvârșită la Betania.
Cu toate acestea, fariseii păstrau aceeași atitudine potrivnică. Vedeți că nu aveți nici un folos! Oamenii se vor duce după El! Deși o asemenea primire în Cetatea Ierusalimului era greu de realizat, chiar și cu ajutorul romanilor, nimeni nu putea să-i domolească pe fariseii ostili lui Hristos.
Momentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost una dintre puținele bucurii pe care oamenii I le-au oferit Fiului lui Dumnezeu. Mulțimile, însă, neînțelegând, asemenea ucenicilor, cele ce aveau să se întâmple, așteptau ca El, care îl chemase pe Lazăr din mormânt și care săvârșise atâtea alte minuni, să le aducă bucuria izbăvirii de un regim ostil poporului ales, crezând că El va fi Regele lui Israel, care le va da pâine și îi va izbăvi de dușmanii lor, care se înmulțiseră.
Însă Mântuitorul a intrat în Ierusalim pentru împlinirea cuvintelor Vechiului Legământ, care au avut în vedere și momentul dinaintea încheierii lucrării Sale pământești.
Sărbătoarea Floriilor ne învață valoarea prieteniei cu Mântuitorul Iisus Hristos. În lumea noastră, tot mai grăbită și interesată, punem accent pe prietenia trecătoare cu oameni importanți, de conjunctură, ignorând apropierea de Mântuitorul lumii. Domnul a lăcrimat pentru Lazăr (Ioan 11, 35). El, ca Mântuitor, a șters lacrima de pe fața tuturor, dar, ca om, a lăcrimat. Cei care Îl caută pe Domnul nu sunt asemenea celor care doresc prietenii trecătoare. Niciodată nu trebuie să uităm de prietenia cu Domnul Hristos.
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim ne vorbește despre învierea lui Lazăr, despre Învierea Domnului ce se va întâmpla peste câteva zile în Ierusalim, dar și despre propria noastră înviere (Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredințând-o...)
Ucenicii Domnului, slujitorii Bisericii, creștinii nu mor. Ei sunt așezați în cimitir, să se odihnească, fiind numiți adormiți în Domnul, nu morți. Într-o zi, când trâmbița va suna, ei se vor ridica și vor fi împreună cu Domnul. Mântuitorul ne-a arătat că suntem nemuritori, și prin învierea lui Lazăr, care deși a fost relativă, întrucât, peste ani, prietenul Domnului a murit, în misiunea propovăduirii Cuvintelor vieții veșnice, dincolo de ape, în insula pe care unii o considerau a Afroditei, Cipru.
Apoi, Lazăr, prietenul Domnului, a fost împreună cu El în veșnicie, în Împărăția inaugurată de mărturisirea tâlharului pe Cruce. Prietenia cu Mântuitorul Hristos este adevărata prietenie spre care trebuie să privim (cf. Ioan 15, 15).
Dacă atunci Cetatea s-a cutremurat împreună cu dușmanii Mântuitorului, care nu-L plăceau, care se lăudau altădată în Templu, când spuneau că împlinesc toate ale Legii, că dau zeciuială și se comparau cu vameșul care stătea departe, considerat păcătos, cum l-ar fi putut iubi pe Mântuitorul care căuta la inima omului, nu la cuvintele rostite de ochii lumii? Unii au ieșit să-L întâmpine, alții făceau planuri să-L piardă.
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim ne îndeamnă și pe noi să ne curățim sufletul de neputințe, gânduri necuviincioase și să-L primim pe Domnul înlăuntru, El așteptând la ușă și bătând. Dacă Îl vom primi, s-ar putea să ne bucurăm împreună cu El în Ierusalimul ceresc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu (Ioan 14, 3).
În vremea noastră, cum s-a întâmplat mereu de la Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, în ajunul sărbătorii Floriilor, de la Betania până la Betfaghe, apoi de la Betfaghe până la Poarta Sfântului Ștefan, dincolo de Pârâul Cedrilor, are loc o impresionantă ceremonie, procesiune ce adună slujitorii Bisericii și credincioșii care Îl însoțesc pe Mântuitorul Iisus Hristos, asemenea apostolilor odinioară. Ca și atunci, și acum, unii caută prilejul să nu primească cuvintele Lui, şoptesc cu vicleşug prin încăperile și ungherele cetății și ale lumii împotriva învățăturii Lui. Domnul, Blând, Milostiv și Binevoitor, privește din înălțimea sfântului Său lăcaș, aducând binecuvântare peste ulițele Ierusalimului și ale lumii grăbite în care trăim.