O lacrimă dintr‑un cântec al lacrimilor

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie și ai să te tulburi. Deșteaptă‑te, dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea și toate le plineşte.”

Între rugăciunile pe care Biserica le oferă ca dreptare de pocăință sunt și cele din veacurile 4‑5, care aparțin Părinților de Dumnezeu cuvântători Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.

Cu ele ne întâlnim întotdeauna înainte de apropierea cu nevrednicie de Sfânta Împărtășanie.

Alături de ele, mai sunt și alte rugăciuni care aparțin Sfântului Ioan Damaschin (veacul al 8‑lea), Sfântului Simeon Metafrastul (veacul al 10‑lea) și Sfântului Simeon Noul Teolog (veacul al 11‑lea).

În mod deosebit cântarea Sfântului Andrei Criteanul ne atrage atenția la începutul Sfântului și Marelui Post.

Îmi aduc aminte de cuvintele unor monahi vârstnici, care se bucurau în mod deosebit când începea Postul cel Mare, mărturisind: Ne‑a ajutat Dumnezeu să mai prindem încă o dată Canonul de pocăință….

Unii dintre ei erau foarte vârstnici, rezonau cu slovele autorului Canonului pe care îl ascultăm în aceste zile: timpul vieții mele este scurt și plin de dureri și de răutate, dar întru pocăință mă primește și întru cunoștință mă cheamă... de voi cerceta faptele mele Mântuitorule, mă văd pe mine însămi întrecând pe tot omul cu păcatele.

Vârsta înaintată este binecuvântată, aduce sporirea virtuților, îndeosebi a bunătății și a gândului spre judecata ce va să fie, spre pocăința pe care trebuie să o punem în lucrare mereu, întrucât nimeni dintre noi nu știe când va pleca din lumea aceasta.

Inspirată din Parabola fiului risipitor, o altfel de relatare amintește că un om l‑a luat cu el, pe mare, pe fiul mai mic. Acolo, când ajungea într‑un loc, unde se aflau scoici prețioase care purtau înlăuntrul lor perle de mare preț, îl trimitea pe fecior în adâncul apelor. Ajutat de o funie, acesta cobora și rămânea acolo preț de câteva minute, cât putea rezista, pentru a aduna prețioasele scoici din care extrăgeau mai târziu perlele.

De câte ori simțea nevoia să revină pe corabie, fiul temerar îl atenționa pe tatăl său printr‑o mișcare a funiei și așa revenea pe corabia salvatoare, care‑l aducea la mal, ferit de valuri și de întunericul adâncului.

Văzând că s‑au adunat atât de multe perle (mărgăritare), într‑o zi i‑a cerut tatălui său o parte din ele. După ce le‑a primit, a plecat departe.

Deși erau foarte prețioase, le‑a cheltuit fără nici un rost, până când, într‑o zi, nemaiavând nimic pentru hrana obișnuită, și‑a pus gând rău: acela de a‑și lua zilele, pentru că nu mai avea nici o nădejde.

Când să folosească funia, și‑a adus aminte de atenționarea tatălui său care, de atâtea ori, îl trăgea deasupra apei cu ajutorul ei.

Și‑a adus aminte în acele momente grele de iubirea și permanenta chemare a tatălui și s‑a întors acasă...

Atunci când l‑a văzut pe tatăl său, i‑a mărturisit: Am plecat cu atâtea mărgăritare de la tine și mă întorc sărac, mărturisire care era însoțită de multe lacrimi.

Tatăl și‑a pus mâinile sub ochii lui și i‑a adunat lacrimile.

Pentru a‑l mângâia, i‑a spus: „Ai plecat cu mărgăritarele, dar acum ai adus ceva mult mai prețios, pentru că lacrimile sunt mai valoroase decât mărgăritarele”.

Această istorisire a fost așezată într‑o piesă de teatru, „Hoțul de mărgăritare” (Bartolomeu Valeriu Anania), care ne vorbește despre o persoană ce a avut puterea să se întoarcă, aducând lacrimile, ca dar mai prețios decât lucrurile ce trec, valoroase în ochii multora, dar mult mai prejos decât lacrimile vărsate înaintea lui Dumnezeu.

Despre lacrimi am auzit și în Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care vorbește de multe ori despre acestea: de unde voi începe a plânge faptele mele cele netrebnice… lacrimi din ochii mei Mântuitorule și suspine din adânc…adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință… sau varsă picături de lacrimi.

Acest canon a fost numit și un „cântec al lacrimilor”, întrucât de atâtea ori am auzit cât de importantă este o lacrimă, mult mai importantă decât mărgăritarele, mai ales atunci când vin din adâncul inimii.

Sfântul Andrei Criteanul a avut o deosebită grijă pentru înnoirea (schimbarea) sufletului său și i‑a îndemnat și pe ceilalți să facă același lucru, cu toate că nu știa atunci că această cântare avea să devină un puternic imbold pentru schimbarea vieții altora.

După ce a circulat în prețioase manuscrise, mai târziu, în epoca tiparului, s‑a bucurat de o largă răspândire.

Întrebându‑mă de unde pornea această smerenie, ieșită din comun, a autorului, am urmat firul pașilor săi. Sfântul Andrei s‑a născut într‑o familie evlavioasă, la Damasc, în Siria, iar biografii ne spun că până la șapte ani n‑a vorbit deloc, nici măcar un cuvânt. Ceilalți șapte ani i‑a petrecut în grija părinților săi, care erau oameni foarte apropiați de Biserică, până când, la 14 ani, în urma unei călătorii făcute la Ierusalim, a cerut îngăduința părinților să rămână acolo, să‑I slujească Domnului.

Damascul a dat Bisericii, pe lângă Sfântul Andrei Criteanul, o seamă de alți mari imnografi și rugători, care provin de acolo: Efrem Sirul, Sava cel Sfințit, Roman Melodul, Ioan Moshu, Sofronie al Ierusalimului, Ioan Damaschinul sau Cozma de Maiuma.

Aceștia au avut o sensibilitate și o preocupare remarcabile pentru rugăciune. Că au avut și talent este adevărat, dar în primul rând a fost dorul după Dumnezeu, care respiră din fiecare strofă (tropar), din fiecare cuvânt pe care l‑au așezat pe hârtie.

În vremea aceea, a cunoaște Scriptura, era, aș spune, un privilegiu pentru un pământean. Doar în anumite locuri existau manuscrise ale Sfintei Scripturi.

Andrei Criteanul a avut acces la astfel de manuscrise, mai întâi aflându‑se la Ierusalim și apoi la Constantinopol. Dar nu doar că a avut acces, ci a și învățat din fiecare pildă a Vechiului și Noului Legământ, reținând cu exactitate toate personajele, nu doar exemplificând prin viața lor, ci prin inspirate figuri de stil, comparații și îndemnuri, reușind să ofere cititorilor (ascultătorilor) dorința de a‑și schimba viața.

Dacă el s‑a numit păcătos, dacă se aşază înaintea tuturor oamenilor, mărturisind că nimeni vreodată nu a făcut păcatele pe care le‑a săvârșit el (nu a fost în viață păcat, nici faptă, nici răutate pe care să n‑o fi săvârșit eu, Mântuitorule…), înseamnă că a citit cu atenție cuvintele marelui Pavel, și el legat de cetatea Damascului, nu prin naștere, ca Sfântul Andrei Criteanul, ci prin viziunea specială și întâlnirea cu Domnul.

După ce spune că Mântuitorul înviat din morți S‑a arătat multora, ca la 500 de frați adunați într‑un loc, la Ierusalim, la Marea Tiberiadei, Sfântul Apostol Pavel mărturisește: „iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S‑a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu (1 Corinteni 15, 8‑9).

Smerenia aceasta, ilustrată de afirmația că nu este vrednic să se numească apostol, o continuă în cuvântul pe care l‑a adresat ucenicului său: „Vrednic de crezare şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1, 15).

De acolo a învățat îndeosebi Andrei Criteanul smerenia, pe care ne‑o recomandă stăruitor.

Când Biserica Ortodoxă Română își îndreaptă gândul spre pastorația și îngrijirea bolnavilor, e bine să amintim că Sfântul Andrei Criteanul a îngrijit bătrânii și orfanii, mai mulți ani la Constantinopol, în vremea tinereții lui.

Era și atunci această preocupare a Bisericii. Existau case, în termenii de astăzi cămine sau centre, pentru bătrâni, bolnavi și orfani. Acestea erau înființate tocmai din dorința de a fi alături de frații mai mici ai lui Hristos (Matei cap. 25).

Preocuparea Sfântului Andrei Criteanul oferă și slujitorilor de astăzi ai Bisericii îndemn, curaj și model, după cel al unui erudit monah devenit episcop în Creta, sensibil la suferința aproapelui.

Cuvintele sale se adresează și celor care au o anumită vârstă, ceea ce înseamnă că nu doar cei ajunși la o anumită vârstă venerabilă trebuie să‑și pună problema întoarcerii lor la Dumnezeu.

Uneori, sfârșitul vieții surprinde și vine la vârste fragede. Legătura cu Dumnezeu nu trebuie să fie doar prin prisma (perspectiva) oamenilor care au o anumită vârstă. „Sfârșitul se apropie și te vei tulbura”, cum ne‑a spus și Cântarea a 6‑a a Canonului Sfântului Andrei Criteanul.

În jurul acestui canon trebuie să se aștearnă o profundă tăcere și meditație, iar dacă reușim să‑l citim a doua oară după ce l‑am ascultat, vom înțelege mai deplin mesajul lui.

Demnă de amintit este râvna unui monah pe care l‑am cunoscut în tinerețe, care îl citea în întregime în toate zilele Postului Mare.

În Canonul Sfântului Andrei Criteanul, un gând plin de nădejde ni se adresează și nouă, acela al întoarcerii de la neputință la virtute.

Autorul Canonului reușește să meargă până în cea din urmă temniță unde sălășluiește păcatul, stări în care ne regăsim și noi, în integralitatea cuvintelor Sfântului Andrei Criteanul sau doar în parte, dar și într‑un caz, și în celălalt va trebui să luăm aminte.

Cel mai greu drum de parcurs, de la păcat la pocăință, îl putem parcurge și cu ajutorul Sfântului Andrei Criteanul.

În zilele Sfântului și Marelui Post al Paștilor, el devine prietenul îndrumător, sfătuitor și atent predicator.

Sunt unele studii care ne arată că a fost autorul a peste 50 de predici, dintre care unele sunt trecute în Patrologia Graeca. Alte surse vorbesc despre 58 de cuvântări ale ierarhului imnograf. Pe lângă acest canon, de o rară frumusețe și complexitate, a mai scris și alte canoane pentru perioada Postului Mare (Miercurea și Sâmbăta Săptămânii 1 din Postul Mare, Canoane pentru Săptămâna a 4‑a a Triodului, Duminica a 4‑a a Marelui Post, Vineri în Săptămâna a 5‑a, Miercuri în Săptămâna a 6‑a, Trei Canoane la Duminica Stâlpărilor), precum și pentru alte praznice: Canoane la Nașterea Domnului, la Schimbarea la Față, la Nașterea Maicii Domnului, la Sfântul Ioan și la Tăierea capului, la Sfinții Arhangheli, Sfinții Anarghiri, Sfântul Nicolae, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfânta Muceniță Suzana, Sfinții Mina, Ermoghen și Evgraf.

Să ne ajute Dumnezeu să regăsim drumul cel pierdut și, chiar dacă ne întoarcem săraci acasă, la Părintele Cel Bun, să aducem măcar o lacrimă, pentru ca El să ne spună că lacrima este mai prețioasă decât mărgăritarele pierdute.