O lucrare importantă despre mărturisitorii din perioada comunistă

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a reeditat anul acesta lucrarea îMartiri pentru Hristos din ­România, în perioada regimului comunistÎ (prima ediție a apărut în 2007, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Teoctist ­Patriarhul). 

Volumul a fost conceput să cuprindă date cât mai amănunţite despre mărturisitorii creştini, în cea mai mare parte a lor ortodocşi, dar şi romano-catolici şi protestanţi, care au suferit, iar unii au și murit în închisorile şi lagărele din perioada regimului comunist ateu din România. La redactarea cărţii s-a pornit de la diversele liste cu mărturisitorii creştini din temniţele comuniste, alcătuite de o seamă de istorici şi de cercetători, după căderea regimului comunist din decembrie 1989, precum şi de autorii unor volume cu o tematică similară, editate anterior. Au fost folosite Arhivele Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST) din Bucureşti, dar și cele ale  Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Volumul cuprinde în ordine alfabetică 240 de martiri creştini, din care 207 sunt ortodocşi. Din punct de vedere al statutului social, majoritatea dintre ei sunt clerici (preoţi şi episcopi, monahi), profesori de teologie, avocaţi, dar întâlnim și un general de divizie, studenţi, oameni simpli, precum agricultori şi meseriaşi. Deşi departe de a fi exhaustiv, din pricina multor mărturisitori rămaşi necunoscuţi, se poate spune fără rezerve că volumul de 803 de pagini constituie o veritabilă lucrare de hagiografie contemporană, dar şi de istorie bisericească, din care putem afla multe detalii, încă insuficient cunoscute, despre soarta, viaţa şi supravieţuirea creştinilor, după instaurarea comunismului.

În România contextul general în care s-a impus comunismul de provenienţă sovietică, în anul 1945, a fost foarte complex, diferit de cel din Rusia. În perioada interbelică a existat o importantă atitudine anticomunistă în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, prin luări de poziţie apologetice împotriva ateismului de sorginte ­comunistă, din partea ierarhilor, preoţilor şi teologilor, precum: pr. Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Ilarion V. Felea, Teodor M. Popescu. A existat chiar o Pastorală a episcopilor ardeleni, dată în 22 septembrie 1936, împotriva doctrinei comuniste. Aşa că, în momentul instaurării regimului comunist din 1945, ambele „tabere” nu doar se cunoşteau, ci şi se găseau într-o adversitate declarată. Cu aceste pre­mise, au început intimidările şi arestările. 

Prigoana asupra Bisericii a fost de lungă durată şi a cunoscut o deosebită furie în momentul în ­care Partidul Comunist a reuşit să acapareze întreaga putere şi în teritoriu. Potrivit consemnărilor din dosarele întocmite de poliţia politică, comuniştii au aflat în preoţii Bisericii oponenţi inclusiv în procesul de colectivizare, în fapt al unui rapt al pământului şi bunurilor ţăranilor şi „chiaburilor”. De asemenea, preoţii au luat poziţie şi atunci când comuniştii îi scoteau pe oameni la muncă în duminici şi sărbători. Însă au existat situaţii când regimul s-a dezlănţuit cu o neînchipuită violenţă asupra unor oameni care nu arătau nici o împotrivire făţişă, ci doar una tăcută. Aşa s-a întâmplat, după cum se ştie, cu participanţii grupului „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim. Întrucât acei oameni erau prin viaţa şi gândirea lor indezirabili regimului ateu. 

Obiectivul principal al regimului comunist nu era să elimine anumite persoane sau grupuri, ci să supună total Biserica, cu tot ceea ce însemnă ea: ierarhie, mănăstiri, preoţi şi popor. S-au declanşat intimidările, apoi arestările, condamnările în lagărele de muncă şi închisorile unde, foarte mulţi dintre ei, şi-au dat obştescul sfârşit, după interogatorii, înfometări şi bătăi inimaginabile. Iar ca batjocura să fie deplină, după ce au murit, au fost aruncaţi în gropi comune, ca să li se piardă orice urmă. Aiud, Sighet, Tg. Ocna, Jilava, Piteşti, Canal sunt doar câteva nume unde s-au săvârşit atrocităţi împotriva creştinilor, comparabile cu cele pătimite de creştinii Bisericii din primele trei secole de la autorităţile Imperiului Roman.

Cine au fost aceşti martiri? Oameni care, încă înainte de a ajunge în puşcărie, au fost repere ale trăirii creştine. Nume sonore, aşa cum le cunoaştem astăzi: ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), pr. Ilarion ­Felea, Ion Arbore, Valeriu ­Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Vasile Voiculescu, ­Vasile Militaru. Iar în detenţie, departe de a-şi renega credinţa, şi-au mărturisit-o cu curaj şi, atâta vreme cât au trăit în condiţiile din închisoare, au fost capabili de gesturi şi de trăiri autentic creştine. Există nenumărate mărturii despre rezistenţa căpătată prin credinţă de nişte oameni bolnavi sau la limita epuizării fizice, pe care le redă şi volumul de faţă.

Cel mai important aspect al fenomenului mărturisirii creştine din închisorile comuniste e acela al nevoinţei acestor creştini de a împlini, în condiţiile detenţiei, poruncile evanghelice, slujirea aproapelui, rugăciunea şi trăirea profundă a lui Hristos. Se poate vorbi în acest caz de o adevărată şi originală experienţă a harului Duhului Sfânt în puşcăriile comuniste, comparabilă cu cea din marile lavre monahale ale Ortodoxiei. Întrucât există aici aceeaşi căutare a sfinţeniei ca sens unic al vieţii, în ciuda spaţiului cu totul ostil.

Martirii din puşcăriile comuniste constituie dovada cea mai palpabilă a faptului că Biserica Ortodoxă Română a trecut printr-o veritabilă perioadă de prigoană anticreştină, iar preţul plătit de aceasta sunt chiar vieţile acestor martiri, care au dovedit că nici un timp şi nici un loc nu-l poate împiedica pe creştin să răspundă chemării lui Hristos de a-L urma şi de a-L mărturisi.