O lume care a pierdut cuvântul „trebuie”

Cuvântul este întrupare a gândului nostru: unul dintre cele mai puternice moduri pen­tru a ne exprima sentimentele, nevoile, bucuriile, razele de lumină şi speranţă ce iau naştere în noi. Unele cuvinte sunt expresia a ceea ce suntem sau a ceea ce vrem să fim. Trecerea inexorabilă a timpului nu a putut cuceri zidurile cuvintelor, însă puterea vitală a unora a rămas, uneori, o vagă amintire, suspendată în mâinile unei galaxii nefaste.

Un cuvânt falnic: trebuie – o virtute ţintită şi dobândită. Un mod de a-ţi descrie idealul, dorinţa şi dăruirea supuse unei schimbări. Un concept aşezat alături de perseverenţă şi dreptate; curajul de a-ţi face visul auzit, speranţa împlinită.

În zilele noastre, cuvântul trebuie a devenit un fel de enigmă a cernelii, o pată de culoare a unei lacrimi pierdute. Inima acestui cuvânt, bogat în sensuri înalte şi bătăi solemne, a fost uitată de-a lungul timpului, iar cuvântul, folosit din ce în ce mai mult într-un context uzual de mărunţişuri cotidiene. Fapta, uitată în favoarea vorbei, iar vorba formală, golită de valoare şi sens. Oamenii l-au folosit sărăcindu-l, consumându-i miezul puternic şi lăsându-l dezarmat în lupta pe frontul deschis cu societatea. Acum face parte din rutina timpului nemilos – şi nu rareori este folosit ca alinare pentru neajunsurile spirituale.

Utilizat atât de des – mai ales de cei care răspund la întrebări despre ce ar fi de făcut într-un domeniu sau altul – mă gândesc cum ne-am fi descurcat fără acest cuvânt, trebuie, în condiţiile de astăzi, când toată lumea este specialistă în orice şi-şi dă cu părerea despre orice. Probabil că este atât de folosit tocmai pentru a escamota propria implicare, lăsând impresia că alţii au datoria de-a face.

Într-adevăr, omul modern este preocupat doar de nevoile proprii; nemulţumit adesea, are tendinţa de a-şi găsi neajunsuri chiar şi atunci când nu este cazul, apelând la expresii precum „mie îmi trebuie!”, „ţie îţi trebuie!”, „lui îi trebuie!”.

Deloc sau foarte rar a folosit Mântuitorul acest cuvânt, tre­buie. El nu impunea o normă; El semnala neajunsurile într-un mod firesc şi determinant, făcându-i pe cei prezenţi să-L urmeze. Legea cea nouă, legea iubirii, adusă de Domnul Iisus, înflorea în inimile ucenicilor şi creştinilor de mai târziu, lăsând în urmă vechea obligativitate. Mântuitorul, prin porunca iubirii, ne-a scos din limitele imperative ale cuvântului trebuie şi ne-a reaşezat în puterea creatoare a binelui, ce vine din inimă pentru a sluji pe cei din jur, chiar şi pe cei care, după a noastră socotinţă, nu ar trebui, pe vrăjmaşi.

Cel ce se cunoaşte pe sine într-un mod obiectiv ştie totdeauna ce a făcut şi ce mai are de făcut. Este responsabil pentru faptele sale. Nu uită să mulţumească lui Dumnezeu, conştient fiind de ajutorul divin şi de limitele proprii. Viaţa ne oferă exemple elocvente, în acest sens.

Îmi aduc aminte un scurt dialog cu una dintre enoriaşele bisericii pe la începutul slujirii mele în parohie. Se cunoaşte faptul că pentru săvârşirea Sfintei Liturghii se pregătesc cele necesare, printre care prescuri, apă, ulei, tămâie. Preotul are datoria să se îngrijească de toate acestea, rânduind persoana potrivită pentru a le pregăti. Dar, cu o zi înainte de sărbătoarea propriu-zisă, aproape de începerea Slujbei Vecerniei, a venit la Sfântul Altar una dintre enoriaşe aducând, odată cu pomelnicul, şi prescurile pentru Sfânta Liturghie. Ar părea că este totul firesc, în normalitatea rânduielii; dar surpriza mea a fost mare, pentru că nu ea era persoana cu care vorbisem, în prealabil. I-am zis, cu surprindere şi încântare:

- Vă mulţumesc, dar nu v-am rugat să faceţi prescurile pentru Sfânta Liturghie – şi, gândin­du-mă că poate altcineva din bise­rică i-a sugerat doamnei respective acest lucru, am continuat, întrebând-o:

- V-a rugat altcineva din biserică?

- Aaa, nu! Dar trebuie să ne spună cineva ce avem de făcut? Era de datoria noastră, a mea. Nu trebuie să ne spuneţi mereu ce avem de făcut! Sfinţia voastră aveţi o datorie ca preot, faceţi ceea ce se cere la Sfântul Altar, rugaţi-vă pentru noi. Iar noi avem datoria noastră de creştini, care Îl slujim pe Dumnezeu cu toată dragostea – şi ştim ce trebuie să facem.