O lume trunchiată

Fizicianul Hannes Alfvén, laureat al premiului Nobel din 1970, spunea: "Să presupunem că odată am descoperi legea generală a naturii, pe care o căutam, astfel încât să putem afirma plini de mândrie că astfel şi nu altfel a fost construită lumea. De îndată ar apărea altă întrebare: Ce se află în spatele acestei legi, de ce anume a fost construită lumea tocmai aşa şi nu altfel? Acest "de ce" ne conduce dincolo de limitele ştiinţelor naturii, în domeniul religiei. Ca specialist, un fizician ar trebui să răspundă: nu ştim şi nici nu vom şti vreodată …" Este de subliniat: În ultima vreme mulţi fizicieni au părăsit mentalitatea (unii nici n-au avut-o vreodată), conform căreia ştiinţa nu poate interfera nicidecum cu aspecte în afara problematicei docte a formulelor şi teoriilor specifice. Înainte de orice, înainte de a fi oameni de ştiinţă, suntem oameni şi, ca atare, legaţi de noţiunile de spaţiu şi de timp, trăind deci într-o lume experimentală. Ce se întâmplă dacă o părăsim cu gândirea noastră? Cum ne mai punem întrebările referitoare la sensul, la normele existenţei? De îndată ce depăşim limitele spaţiale şi temporale, apar alte întrebări: care este patria spirituală a omului, a ansamblului pe care îl constituie viaţa lui, viaţa înainte şi mai ales după moarte? Răspunsul inevitabil este că în cerul în faţa căruia puterea noastră de reprezentare este neputincioasă se află Dumnezeu. Dumnezeu este în cosmosul pe care nu-l putem defini şi în atomul minuscul, pe care nu ni-l putem reprezenta, nici măcar acceptând raţiunea teoretică despre care vorbeşte Kant. Atunci încercăm să descoperim o dimensiune a adevărului, pe care nu ştim cum să o descriem, să o înţelegem. Este un adevăr al lui Dumnezeu, nu dincoace sau dincolo de lume, ci un adevăr al unei realităţi neidentice cu realitatea noastră empirică. Afirmăm că universul este nesfârşit de mare. Dar atunci e evident că Dumnezeu este mult mai mare, că infinitatea Sa, despre care nu ştim cum să vorbim, este cu totul altfel, de neimaginat. Ea se ascunde, din adâncimile materiei, cu structura ei de particule infinit mici, atât de mici, încât nu pot fi definite nici măcar fizic, ci doar matematic, până în dimensiunile necuprinse ale macrocosmosului. Deci în realitatea noastră apar, în mod necesar, alte două noţiuni, despre care n-am ţinut cont până acum: "binele şi răul". "Cel bun este liber, chiar dacă e sclav. Cel rău este sclav, chiar dacă e rege", spune Fericitul Augustin. Ele se amestecă, fără ca noi să vrem, în toate ipotezele, în tot ceea ce încearcă şi nu poate să explice existenţa umană, pe care am vrea să o putem defini ca simplă şi evidentă.

Nu, nimic nu e simplu şi evident, dacă suntem conştienţi că lumea noastră este trunchiată, văduvită de bine şi de rău. Am dezvoltat teorii fascinante, care ne măgulesc convingându-ne că gândim subtil. Presupunem că trăim într-un incolor nobil, că ajungem prin intermediul nemişcării şi golului meditativ, la ce oare? La un vacuum, la un nimic, la lipsa totală a prezenţei noastre în însăşi gândirea noastră, la negarea eului, care, spunem, se determină pe sine prin nonexistenţa sa. Nu gândesc la nimic, mă pierd într-un abis inexistent care pluteşte pretutindeni (nu ştiu cum am putea defini un abis în care râvnim să ne ,b.disolvăm, ştiind că el nu există). Şi ajungem la convingeri paradoxale, care se contrazic pe ele însele, pentru că e absurd a nega ceea ce nu este. "Ştiu că nu ştiu nimic", se spune. Dar ce rămâne din "nu ştiu că nu ştiu nimic"? Preferăm să credem pueril într-o evoluţie ridicolă a omului, care poate deveni broască, frunză, gândac. Acesta să fie misterul vieţii? Acceptăm orice, numai să putem anihila sensul ei real, aşa cum ni s-a dat. Nu devine inevitabilă întrebarea: Putem să afirmăm orice enormitate, să negăm orice realitate a binelui şi răului, între care suntem chemaţi să alegem? Chiar nu înţelegem cât de naiv cădem pradă ofensivelor de dezumanizare, de negare a noastră ca persoane cu o anume menire a existenţei, care prinde contur şi sens doar într-un univers guvernat de o logică, singura ce poate răspunde întrebărilor noastre existenţiale? Şi în care comuniunea conferă raţiune întregului univers, dincolo de raţiunea noastră pământească. Ni

s-a dăruit calitatea de persoană, care distinge între ceea ce poate sau nu poate fi. Ni s-a dăruit capacitatea de a ne feri de singuralizarea distructivă, pe care o numim pompos "esenţă", negând tot ceea ce dă un sens adevărat existenţei. Şi atunci? Preferăm nonsensul calităţii de fii ai unei Divinităţi iubitoare, infinită în bunătatea şi dorinţa de a ne iubi şi de a primi iubirea noastră. Am primit darul de a trăi într­un univers construit cu o logică infinit grandioasă, în care fiecare gest, fiecare act, fiecare acţiune sau crâmpei de gândire au semnificaţie şi justificare. Dar preferăm să declarăm că nu suntem nimic, decât o colecţie de muşchi şi artere, un trup care se degradează, decade pe măsură ce trece timpul, care devine tot mai neputincios, până la dispariţie. Şi respingem spiritul pus în noi, cel care ne conduce la viaţa eternă, în care, da, vom fi mereu noi, aşa cum am fost creaţi de Dumnezeu. Oare schimbul pe care vrem să-l acceptăm este avantajos? "Şi nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu… să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei… Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine… Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele", spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani (12, 4…-..21).

N-ar trebui să examinăm critic catastrofala noastră "civilizaţie" modernă şi să încercăm a ajunge la temeiurile unei gândiri prin care să fim noi înşine?