O lumină în noapte

I se spune Nelu Croitoru. Încă i se mai spune. Prin el și alți câțiva oameni de vârsta lui, foarte puțini, poate chiar mai puțini decât degetele de la o singură mână, lumea de altădată a satului în care m-am născut continuă să existe. Ba chiar să meargă pe bicicletă.

După acte se numește Ion Bobârnea și împlinește astăzi nouăzeci de ani. Era copil când a început tatăl meu să învețe croitoria de la tatăl său, petrecându-și toată adolescența și o bună parte din tinerețe în casa lor. Dar nu i-a plăcut această meserie. De tatăl meu zic. I-a fost mai la îndemâna sufletului munca la câmp. Nici lui Ion, fiul cel mic al croitorului, nu i-a plăcut, în ciuda faptului că i s-a spus de mic și i se spune și acum Croitoru. 

Nelu Croitoru, un om din viața anilor mei de demult, dar și a celor din prezent, pentru că îl caut de fiecare dată când mă întorc acasă, așa cum s-a întâmplat duminica trecută. De fapt, dumnealui m-a căutat pe mine. Mai întâi la telefon, pentru ca, spre seară, să-l văd intrând în curtea mea c-o sticlă din vinul cel nou în mână. Venise să mai stăm de vorbă. Și-am stat până au răsărit primele stele dea­supra casei. Înaintea lor răsăriseră însă fel de fel de întâmplări de altă­dată. Cu baluri și sărbători din anii tinereții lui. O tinerețe, zice nea Nelu Croitoru, mai vie decât a celor de azi.

Greu, foarte greu de crezut că bărbatul din fața mea e, în ordinea anilor, al doilea cel mai bătrân om din sat. Asta însemnând că există cineva mai în vârstă decât el. Dacă ar fi să-l judec după prospețimea gândurilor și a iuțelii cu care i se mișcă mintea, e neașteptat de tânăr. 

Nea Nelu povestește din trecut, dar trăiește în prezent. Îi pasă, poate mai mult decât celor de etatea copiilor și nepoților săi, de tot ce se întâmplă în jur. Îmi vorbește cu bucurie de apropiatul hram al bisericii. Faptul că două zile mai târziu va împlini nouăzeci de ani de viață i se pare mai puțin important. Nu e meritul meu, zice. E de la Dumnezeu. Ca și vinul din care mă îmbie să gust. Ca și lumina lunii de deasupra noastră. Ca și ploaia ce-a căzut în urmă cu o zi, de Sâmbăta Morților. Ca și viața și moartea, ce tot un fel de viață este, dar nițel mai încolo, după Înviere. 

Deși a lucrat la oraș, Nelu Croitoru a rămas tot timpul țăran. Fiindcă numai țăranii au astfel de gânduri, așa cum îmi place să cred că are și orășeanul care sunt eu. Poate că d-asta îmi este atât de drag nea Nelu.

Îl conduc prin noapte până la poartă. Stă câteva case mai încolo, lângă ulița pe care mă dădeam iarna cu sania. Privindu-l cum se îndepărtează pe drum, îmi ridic înlăcrimat privirea în sus și spun: Du-l, Doamne, până la o sută! Fără el și ceilalți câțiva oameni ca el, o să rămână trecutul satului nostru pustiu!