În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
O mamă și drumul ei către azurul cerului
În ziua de 14 martie, la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din localitatea Rădășeni, județul Suceava, a avut loc slujba de prohodire a unei fiice credincioase a Bisericii și a comunității respective, Elena Aioanei, o bună și devotată creștină, care a asfințit din această viață la 11 ale lui Mărțișor, spre a „răsări” în ziua cea neînserată a venirii Domnului, cu simțământul liniștitor al datoriei împlinite.
Cunoscând-o personal de peste un sfert de veac, m-a cuprins o profundă tristețe, nu doar din pricina plecării în sine a unei mame din lumea pământeană, ci mai ales fiindcă noi toți am sărăcit, pierzând un suflet nobil, plin de dragoste filoxenică pentru atâția oameni care au călcat pragul avraamicei sale case, pentru cei nevoiași și singuri, pentru cei aflați în strâmtorare și necazuri. Da, lumea rămâne mai săracă odată cu fiecare mamă ce o părăsește, căci aceasta, întruchipând dragostea jertfelnică a Maicii Domnului, veghează la fericirea familiei, la creșterea și educarea copiilor săi, trudind neîncetat ca să-și facă din orice clipă a existenței un timp al mântuirii, vreme prielnică înveșnicirii, tăind oglinda zilelor aidoma unui veritabil diamant, cu lacrimile izvorâte din grijă, dragoste, suferință, năzuință și doruri.
În asemenea momente de vremelnică despărțire, prin care am trecut sau vom trece la rândul nostru, poate cel mai potrivit și înțelept lucru este să lăsăm ca pacea adâncă să se aștearnă peste toți și peste toate, deoarece ziua cea mai importantă din viața pământească a unui om, după cea a venirii sale în lume, rămâne, fără doar și poate, ceasul plecării către Veșnicie: zilele omului, glăsuiește psalmistul, sunt „ca floarea câmpului”, că „vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Ps. 102, 14-15). Tăcerea cernitelor clipe de despărțire de mama, de tata sau de oricare altcineva drag sufletului nostru este necesară spre a-L putea auzi și contempla pe Dumnezeu, Cel Ce stăpânește peste cei vii și peste cei morți, Care a făcut timpul și domnește peste veacuri. Dumnezeul nostru, numai El, poate alina pe deplin durerea fiului ori fiicei la despărțirea de părinți; numai Dumnezeu știe a ostoi sufletul atunci când conducem înspre Cer vreun prieten, o rudă, un coleg, apropiat de-ai noștri. Dumnezeul nostru, numai El, poate desluși taina sfârșitului fiecăruia dintre cei plecați, dar și pe a noastră, când va fi să trecem prin fiorul morții pentru a intra în lumina nesfârșită a Împărăției cerurilor. În această tăcere adâncă, să lăsăm să pătrundă glasul nădejdii necurmate că Părintele luminilor primește în brațele Sale iubitoare sufletele celor plecați dintre noi, iar acum, pe-al adormitei roabei Sale Elena, sălășluindu-l în loc binecuvântat, lângă femeile cu viață pilduitoare din istoria Bisericii noastre dreptmăritoare.
Elena Aioanei, ca orice mamă, pe lângă existența ei, a trăit-o și pe cea a copilului, devenit între timp ierarh al Bisericii noastre strămoșești. Al doilea născut al familiei Aioanei, Dănuț, la doar câțiva ani, a intrat în ziua cea neînserată a Domnului, transformând durerea și tristețea părinților, Miron și Elena, în rouă aducătoare de nădejde întru revedere. Ce femeie fericită a fost Elena Aioanei! Un fiu s-a rugat din cer pentru ea, iar celălalt, de pe pământ! Dănuț a așteptat-o în cer, iar Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a privegheat lângă sicriul ei, până când a condus-o spre bolțile Veșniciei. La acest priveghi de tânguire și recunoștință i-au stat alături rudele, ierarhi, arhimandriți, stareți, starețe, numeroși preoți, colegi, prieteni, ucenici.
Dragostea și prețuirea față de Elena Aioanei, mamă de arhiereu, s-au vădit nu doar în numărul impresionant de slujitori în ziua săvârșirii pogribaniei, ci și prin mulțimea florilor și a coroanelor ce i-au „troienit” catafalcul, iar apoi, mormântul, căci adormita în Domnul s-a dovedit o fiică credincioasă Bisericii și valorilor noastre strămoșești, o mamă plină de iubire și afecțiune, virtuți ce-i aureolau chipul blând și luminos, cu ochi în care se scălda seninul cerului de vară.
Dacă tot am amintit câteva din multele sale calități, să mai adăugăm și altele: existența i-a fost o nesfârșită dăruire de sine; trăia în mod plenar Ortodoxia, implicându-se activ în viața comunității. Cu nădejde, având candela sufletului mereu aprinsă și plină de untdelemnul faptelor bune, a trudit spre a fi demnă continuatoare a lucrării femeilor mironosițe, care L-au urmat pe Mântuitorul: a adus și ea lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, ca odinioară suratele din Evanghelie, „mirul” faptelor bune, al credinței și jertfelniciei, cerându-I Domnului ajutor în a „prăvăli” atâtea „pietre grele ale vieții” de pe inimile dosădite ale semenilor.
Evlavioasă și dornică să-și hrănească sufletul cu frumuseți alese, Elena Aioanei, alături de soțul ei, Miron, a mers în numeroase pelerinaje pe la biserici și mănăstiri din țară, dar și la Ierusalim, în Țara Sfântă, în Grecia, Capadocia, Efes, Constantinopol, Ucraina, Rusia. A participat la nenumărate evenimente spirituale și culturale nu doar din urbea Fălticenilor, ci și din alte binecuvântate locuri. Dar, pe orice meleaguri pitorești ar fi ajuns, inima o chema mereu acasă. Și-a iubit nespus obârșia, fiind atrasă de „glasul pământului” la Rădășeni, unde își pregătise loc de vremelnică odihnă alături de soțul Miron și de fiul Dănuț, sub streașina Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“. Acolo, la 14 martie 2023, în plânsul lin al clopotelor și-n tânguitoarele cântări ale Corului Tronos de la Catedrala Patriarhală, trupul adormitei în Domnul, Elena Aioanei, a fost coborât în pământul strămoșilor ce-l va păstra până în ziua cea mare a Învierii, în timp ce sufletul ei s-a înfățișat înaintea Domnului.
Ne aflăm în Postul Mare, când ne pregătim să prăznuim Paștile Domnului, dar Elena Aioanei s-a grăbit, parcă, să preguste din neapropiata lumină a Învierii prin „paștile” ei personal. Prin dragostea și faptele ei se va afla mereu printre noi, deși odată cu dânsa dispare un întreg univers. Cei care au cunoscut-o îi vor păstra imaginea dăltuită în amintiri ca pe un chip luminos de jertfelnicie și iubire, o fiică credincioasă și devotată a Bisericii.