Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei O noapte la mănăstire

O noapte la mănăstire

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 07 Oct, 2022

Ai zice c-a suit pe culmea dealului dinspre satul din vale. S-a oprit la jumătatea drumului dintre pământ și cer, ca să stea un pic de vorbă cu pădurea din apropiere. Vorbește mai mult pădurea, cu toate frunzele copacilor ei. Poate din pricina faptului că bate cu putere vântul. Vorbește însă și ea. Dar mai mult tace. Și tace ca să poți auzi gândurile sfinților din icoane. Mai cu seamă atunci când rămâi peste noapte aici și dormi cu tâmpla rezemată de tâmpla uneia dintre cele două biserici. Pe cea despre care vorbesc n-o vezi din afară. E cuprinsă în corpul mănăstirii, între chilii. Simt, în timp ce îmi așez capul pe pernă, un foșnet de aripi de cealaltă parte a peretelui. N-am avut nicicând în preajmă atât de mulți îngeri păzitori.

Sunt la Mănăstirea „Buna Vestire” din județul Bacău, e miezul nopții și-mi pare că aud toate lacrimile lumii izbindu-se de fereastra camerei în care dorm. S-a potolit vântul și-a început ploaia. Coboară o duminică udă peste lume și curtea mănăstirii, în care toate sunt puse de o mână pricepută la locul lor, și florile, și copacii ornamentali, și pavajul aleilor, și picăturile dese de ploaie, se umple, această curte încăpătoare, de o dimineață atât de curată cum rareori am văzut. E dimineață în toate lucrurile din jur. În dangătul clopotului care vestește începerea Liturghiei. În pașii sta­reței Teoctista Ungureanu, care e în același timp peste tot, nelipsind nici o clipă de la vecernii și utrenii, ca și în cei ai oamenilor ce tocmai intră pe ușa bisericii.

E un frig de început de iarnă în această duminică de toamnă timpurie, însă de aici, din pridvorul Mănăstirii „Buna Vestire”, nu se simte asprimea lui. Toate sunt aici vestiri bune. Și vântul rece, și galbenul tot mai stins al pădurii, și merele roșii din livada de mai jos, și strugurii aproape copți din via de alături, și norii de culoarea strugurilor, și borcanele cu gem de prune și vișine din micul magazin de la intrare, și distanța dintre mănăstire și sat, și gândurile sfinților strecurate pe furiș printre gândurile mele, și picăturile de ploaie, și cerul tulbure din fiecare picătură, și dimi­neața din ochii maicii starețe și din vorbele sale blânde, dar ferme. 

Are numai douăzeci de viețui­toare mănăstirea. Dar ce multă lume înăuntru! Lume din cer, dar și din satele din împrejurimi, în așa fel încât să-i fie bine singurătății fiecăreia dintre ele.

E o mănăstire nouă. Încă n-a împlinit treizeci de ani de viață. Când o fi avut timp să coboare atât de adânc în trecut? Fiindcă de acolo îi vin rădăcinile. Pesemne că despre asta stă mereu de vorbă cu pădurea. Ea, mănăstirea, vorbește mai mult tăcând. Și tace, ca să-i poți auzi sufletul. Auzindu-l, simți, așa cum am simțit eu, cum ți se împrospătează propriu-ți suflet.

„Buna Vestire”, un loc în care cerul a plâns o noapte întreagă cu lacrimile mele!