O nouă carte de muzicologie bisericească

Preotul lector universitar dr. Zaharia Matei (n. 1972, Boldeşti-Scăieni, judeţul Prahova) este fratele mai mic al preotului profesor dr. Petre Matei (n. 1958), ambii înzestraţi cu darul cântării frumoase şi cu inteligenţă deosebită.

Amândoi sunt absolvenţi de Seminar Teologic (Petre, la Bucureşti şi Zaharia, la Buzău), licenţiaţi şi doctori în Teologie la Bucureşti, specialitatea Muzică bisericească şi ritual, sub îndrumarea ştiinţifică a subsemnatului. De asemenea, ambii au efectuat studii postuniversitare şi postdoctorale de specializare şi perfecţionare, fie în străinătate (Grecia), fie în ţară (la Universitatea Naţională de Muzică).

Părintele Petre, după o bogată activitate didactică la Seminarul Teologic din Buzău şi după o perioadă de studii la Atena, este astăzi parohul comunităţii ortodoxe româneşti din Nicosia, insula Cipru.

Părintele Zaharia, mai mic cu 14 ani, slujeşte de aproape 20 de ani (12 ani ca diacon la Catedrala Patriarhală şi la Biserica Domniţa Bălaşa, iar de şapte ani preot la aceeaşi biserică). A fost câţiva ani profesor de psaltichie la Seminarul Teologic din Bucureşti, iar de peste 15 ani este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti.

După retragerea profesorului dr. Dan-Mihai Goia, dirijorul Corului Academic Radio, de la conducerea Coralei Ortodoxe Bărbăteşti Te Deum laudamus din Bucureşti, responsabilitatea conducerii şi instruirii acestei corale a fost preluată de părintele lector univ. dr. Zaharia Matei, care la 3 mai 2007 şi-a susţinut teza de doctorat intitulată: Profesorul, protopsaltul şi compozitorul Anton Pann, apărută de curând, cu înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, în Editura Basilica, exact la 2 noiembrie 2014, când s-au împlinit 160 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui protopsalt, traducător, compozitor şi literat, spirit ager şi inteligent, înzestrat de Dumnezeu cu multiple daruri, cel care pe bună dreptate a fost numit de către oameni mari şi importanţi când „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb“ (Mihai Eminescu), când „Esop al românilor“ (Antonie Plămădeală) şi în multe alte feluri măgulitoare, dar perfect adevărate şi potrivite.

Despre Anton Pann au scris mulţi oameni de cultură, istorici, literaţi, muzicieni, folclorişti români, pagini foarte frumoase şi pertinente, bogate şi adevărate documente peste veacuri, privind frământările, munca fără preget şi reuşitele acestui prolific om de cultură al românilor, născut în familia vlahilor din sudul Dunării, la anul 1797 şi trecut în locaşurile drepţilor la 2 noiembrie 1854, la Bucureşti, răpus de trudă şi de boală (tifos exantematic), contractată de prin târgurile vâlcene de la Râureni, unde se ducea adesea cu desaga plină cu tipăriturile lui, pe care le vindea sau nu.

Când, cu ceva ani în urmă, i-am recomandat părintelui Zaharia, atunci doctorand la Secţia Practică, specialitatea Muzică bisericească şi ritual, subiectul acesta tentant şi destul de dificil, l-a primit cu maximă responsabilitate, procedând imediat la scotocirea bibliotecilor şi arhivelor, analizând şi filtrând documentele găsite, a reuşit să elaboreze, ca toţi ceilalţi colegi de catedră - preot lector dr. Stelian Ionaşcu, preot asist. univ. dr. Nicolae Giolu şi preot asist. dr. Alexandru-Marius Dumitrescu - o lucrare meritorie, pentru care a fost proclamat doctor în şedinţă publică de către comisia de examinare, căreia autorul îi mulţumeşte în Cuvânt înainte, unde, de altfel, părintele Zaharia adresează sincere mulţumiri tuturor celor care, într-un fel sau altul, l-au sprijinit moral la realizarea acestei lucrări de referinţă despre viaţa şi mai ales despre opera muzicală a ilustrului protopsalt, cel care fără odihnă a trudit în învăţământ, în tipografie, dar şi la strana unor biserici bucureştene, vâlcene şi braşovene şi pe unde l-o mai fi dus soarta.

Spirit practic, Anton Pann „n-a dat ochilor săi somn şi genelor sale dormitare“, cum frumos glăsuieşte psalmistul, până nu şi-a înjghebat tipografia proprie, unde zi şi noapte, la lumânare şi opaiţ, a trudit ca un rob.

Cei care spun că Anton Pann a fost un chefliu, fiindcă ştia să cânte la chitară, glumesc. Nu credem că a avut timp de chefuri din moment ce a trudit şi a murit scriind şi tipărind, fiind lovit de soartă şi în căsnicia lui şi sfârşind la o vârstă nu prea înaintată.

Când Lucian Blaga zice:

„... Anton Pann, profesorul de muzică cu viaţa împărţită între biserică şi aventură“, nu ştim despre ce aventură poate fi vorba, dar ştim că în ce priveşte căsnicia, soarta nu l-a favorizat, căci trei soţii a avut şi de toate se cam plânge în diatele lui.

Refuz să cred că Anton Pann avea timp de aventuri, căci toată viaţa lui a fost împărţită între slujba de la strana unor biserici din Bucureşti, din zona Vâlcea, din Braşov etc., şi între munca de traducere şi de compoziţie a cântărilor pe care ni le-a lăsat şi nu-s puţine; între munca didactică de formare a viitorilor protopsalţi mari şi truda în tipografie, chiar dacă era ajutat de unii ucenici, apăsa tot pe umerii lui. Şi dacă ar fi fost vorba numai de cărţile muzicale, dar Anton Pann îşi tipărea şi istorioarele, proverbele, colindele şi tot ce culegea sau crea el însuşi.

Probabil cântatul la chitară, care în epoca aceea era privit ca o extravaganţă, mai ales pentru un cântăreţ bisericesc, să-i fi pus ştampila de aventurier sau chefliu.

Toate aceste aspecte sunt elucidate şi de părintele Zaha-ria, accentuând latura principală a marelui Anton Pann, a-ceea de „românire” sau românizare a cântării bisericeşti, atât ca text, cât şi ca melodie,  şi nu numai a cântării, ci a tot ce tipărea.

După o succintă, dar densă introducere privind muzica românească de la începutul veacului al XIX-lea, părintele Zaharia Matei îşi structurează lucrarea de 686 de pagini în trei mari capitole, fie-care având două sau trei subcapitole.

Capitolul I cuprinde, în cele peste 60 de pagini, câte ceva din viaţa şi activitatea muzicală psaltică. Este un preambul al lucrării, aici autorul făcând o trecere în revistă a periplului sau itinerarului muzical al lui Anton Pann şi mai cu seamă accentuează frumoasele păreri ale multor scriitori români despre omul şi opera literară, urmând ca celelalte capitole, II şi III, să le rezerve special creaţiei muzicale bisericeşti - manuscrise şi tipărituri - şi analizării acesteia.

Capitolul II (pp. 69-250), împărţit în trei mari subcapitole, cuprind creaţia muzicală bisericească din manuscrisele psaltice, care s-au răspândit şi s-au păstrat în unele biblioteci mari bucureştene, vâlcene şi braşovene, precum şi din ti-păriturile muzicale, realizate în teascul propriu, adăugându-se la acestea şi colindele, cântecele de stea şi cânturile morale. Toate acestea sunt analizate cu profesionalism şi fixate cronologic în spaţiul istorico-muzical românesc.

Capitolul III, cel mai consistent (peste 400 pagini), tratează cu multă pricepere contribuţia lui Anton Pann la procesul de românire a cântărilor bisericeşti şi analizează toate cântările traduse şi compuse de Anton Pann din punct de vedere prozodic, melodic, cadenţial, componistic, la care se adaugă şi catalogul tipăriturilor muzicale ale acestui mare muzician.

Lucrarea de care vorbim se încheie cu unele concluzii foarte frumoase şi exacte, dar şi cu o listă bibliografică destul de bogată, cuprinzând nume de autori mai vechi şi mai noi, demni de crezare şi respect.

Astfel, cartea părintelui Zaharia Matei, închinată vieţii şi activităţii, dar mai ales operei muzicale a ilustrului protopsalt şi creator Anton Pann, constituie o frescă muzical-bisericească a secolului al XIX-lea în Biserică şi Ţara Românească.

Lăudabilă este alegerea exemplelor muzicale, dar şi aşezarea lor în pagina tipografică, aşa încât să lase o impresie frumoasă de aerisire şi de simţ al proporţiei.

Îl felicităm călduros şi-l îndemnăm să continue a cerceta şi a scrie, căci o face cu multă pricepere şi cu simţ critic deosebit.

Îi felicităm, de asemenea, pe toţi cei care l-au sprijinit să scoată la lumină o carte atât de frumoasă şi folositoare celor interesaţi de cultura muzicală românească.