O nuntă de demult

Și-a înhămat Ambrozie un armăsar alb la sanie. Și era o zi geroasă de iarnă. Și-a urcat Petruța alături de el în sanie. Și-n timp ce urca, el i-a așezat pe umeri un voal alb de dantelă. Și totul era alb în jur. Câmpul, satul din depărtare, cimitirul, crucile din cimitir. Și bătea clopotul în sat, vestind începutul slujbei de duminică. Poate și începutul nunții lor, ce încăpea toată în sania aceea de două locuri. Căci Ambrozie ținea într-o mână hățurile calului, iar în cealaltă o lumânare albă aprinsă.

Calul a pornit la trap peste câmp. Și Petruța era îmbrăcată în mireasă. Și strângea la piept un buchet de flori albe, care nu erau altceva decât respirația ei înghețată.

Și-au ajuns cu sania pe gheața groasă a iazului. De partea cealaltă a gheții se zărea Drumul Muscalilor. Ajungeau cât ai bate din palme acolo, după care...

După care nu s-a mai văzut calul. Nu s-a mai văzut apoi nici sania. Nimeriseră într-o copcă săpată chiar în dimineața aceea în ghea­ță!

S-au dus cu lăutari cu tot la fund. Nici gând însă ca armăsarul să se oprească din mers. Și nici vorbă ca miresei să-i fie frică. Mirelui, nici atât! Ținea mai departe hățurile calului în mâna stângă, iar în dreapta lumânarea ce rămăsese aprinsă.

Până dimineața următoare a tot umblat sania cu ei pe sub apă, până s-a topit de la flacăra lumânării toată gheața.

În ciuda gerului cumplit de afară, oamenii au găsit apa iazului dezghețată. Și-au găsit și sania plutind pe apă.

Calul se desprinsese din hamuri și dormea în rogozul din apropierea malului.

Au încercat să-l ridice  în picioare, dar când au pus mâna pe el s-a fărâmițat ca un bulgăre de cretă.

Sania nici măcar nu s-a clintit din loc, când au vrut s-o tragă la mal. Pelencea se jura c-o făcuse din lemn, dar cei din sat nu păreau  dispuși să-l creadă.

Cel mai mult i-au înspăimântat însă lăutarii. Pluteau pe apă, ca și cum fuseseră pictați de Pelencea acolo. Uimitor era faptul că din instrumentele lor urcau în văzduh, risipindu-se până departe, spre sat, cântece vesele de nuntă. Așa a sunat, oricât de greu pare de crezut, prohodul atelierului de pictat sănii.

(Fragment din romanul Goarna lui Tuturuz, în curs de apariție la Editura RAO)