O panoramă a smereniei

Sfântul Vasile cel Mare este o apariţie neaşteptată în Patericul egiptean. Deşi este autorul unor scrieri ascetice influente şi un sistematizator al vieţii monahale prin cele două seturi de reguli adresate călugărilor, Sfântul Vasile nu a fost un vieţuitor al deşertului. A avut totuşi în biografia sa o perioadă de nevoinţe pustniceşti. Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile s-a bucurat de multă cinste în epocă, dar şi postum. Adept al moderaţiei, a preferat pentru monahi viaţa comunitară, în detrimentul aventurilor pustniceşti solitare. Prezenţa sa în colecţia alfabetică a Patericului este un semn al respectului de care s-a bucurat din partea călugărilor egipteni.

Sfântului Vasile îi este dedicată o singură apoftegmă, în care prim-planul este ocupat de o scenă în care îşi dovedeşte discernământul şi pătrunderea cugetului, printr-un test neaşteptat. Arhiepiscopul Vasile cel Mare a rămas în memoria monahilor după o vizită la o chinovie, în care a căutat un frate cu adevărat ascultător. Când acesta i-a fost indicat de egumen, „Sfântul Vasile l-a pus să servească la masă. După gustare, fratele i-a turnat să se spele, iar Sfântul Vasile îi zice: ‹‹Acum îţi torn eu să te speli››. Fratele a primit, iar sfântul i-a turnat apa. După care îi zice: ‹‹Când voi intra în biserică, să vii, ca să te fac diacon››. Pe urmă l-a făcut preot şi datorită supunerii sale l-a luat cu sine la episcopie.“

Ineditul acestei apoftegme ţine de modul în care Sfântul Vasile alege să verifice ascultarea şi, implicit, smerenia din care se naşte. În general testul implica supunerea în faţa unor absurdităţi, care ascundeau un sens mai adânc, ascuns privirilor superficiale şi distante. În această categorie se încadrează povestea extraordinară ce deschide şirul apoftegmelor dedicate avvei Ioan Colov, care a udat un băţ uscat timp de trei ani, până când a prins viaţă (tema apare în „Sacrificiul“, ultimul film al lui Andrei Tarkovski). De această dată vedem însă altceva. Ascultarea nu ţine doar de felul în care înţelegi să primeşti o sarcină absurdă sau care este pur şi simplu împotriva voinţei tale. Până la urmă, în context monahal, asemenea solicitări spectaculoase au o anumită transparenţă şi previzibilitate.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare ascultarea şi smerenia se pot vedea mai bine în cu totul altă parte: în felul în care primeşti o cinste care te depăşeşte şi de care te simţi nevrednic.

Dintr-odată întreaga problemă a ascultării se aşază în alte cadre. În locul unui eroism fără noimă ni se arată o atitudine a inimii, calmă şi cuprinzătoare. Citind apoftegma aceasta, vedem reflectată scena de la Cina cea de Taină, când Mântuitorul spală picioarele ucenicilor, iar Petru, năvalnicul ucenic, nu poate primi de la bun început. Avem acolo un indiciu clar despre cât de grea este ascultarea şi câte chipuri poate lua.

Până la urmă povestirea despre Sfântul Vasile nu este decât o reprezentare panoramică a smereniei. Smerenia ierarhului care spală mâinile unui monah neînsemnat şi smerenia monahului care primeşte să i se toarne apă de către marele episcop fără proteste, fără fandoseli, fără o reevaluare supradimensionată a propriei persoane şi, mai ales, fără să îşi piardă pacea şi neclintirea inimii. Iar peste toate, fără să vrea cu orice preţ să îşi dovedească smerenia şi ascultarea, care se caracterizează prin foarte multă discreţie.