O pilduitoare prietenie duhovnicească

Sfântul Ioan Casian, referindu-se la sublima virtute a prieteniei, spune: „Există şi un fel de dragoste care nu dispare, fiind­că nu ia naştere nici din cunoştinţe, nici din raporturile de serviciu sau de câştig, nici din rudenie sau din alte motive, ci numai din asemănarea virtuţilor”. Privind comparativ viața celor doi mari arhierei ai Bisericii noastre, realizăm că inspirata zicere a sfântului străromân rămâne cu adevărat paradigmatică.

Multe au în comun cei doi. În primul rând, îi leagă o zi comună în biografia lor: Patriarhul Nicodim a trecut la cele veșnice într-o zi de 27 februarie, anul 1948, iar Mitropolitul Visarion s-a născut tot într-o zi de 27 Făurar, dar a anului 1879. Prietenia duhovnicească dintre ierarhii comemorați în aceste zile a anticipat-o și faptul că, în vremea studiilor, amândoi au absolvit celebra instituție teologică de la Kiev, temeluită tot de un român, Mitropolitul Petru Movilă.

În al doilea rând, dacă Nicodim Munteanu a avut bucuria și privilegiul de a-i fi ucenic apropiat Mitropolitului Iosif Naniescu, tânărul de-atunci Victor Puiu l-a cunoscut și el pe chiriarhul cu viață sfântă din capitala Moldovei, căci, după terminarea seminarului, în 1899, aflându-se în­tr-un moment de cumpănire privind viitorul lui, cel care l-a îndemnat stăruitor să continue studiile a fost chiar Mitropolitul Iosif. După mărturiile sale autobiografice, bunul vlădică i-a oferit o sumă de bani ca să-și plătească drumul până la Bucu­rești, îndemnându-l să persevereze, căci Biserica are nevoie de oameni pregătiți și destoinici.

Revenind la ierarhii pe care îi vom comemora mâine, afirmăm că au fost locuri și împrejurări numeroase în care cei doi s-au întâlnit, legând între timp o duhovnicească și trainică prietenie. După plecarea de la Galați a arhimandritului Nicodim, locul său la cârma Seminarului „Sfântul Apostol Andrei” l-a luat însuși Visarion Puiu, pe atunci arhimandrit. În 1918, locțiitorul de arhiepiscop al Chișinăului, Nicodim Munteanu, l-a chemat de la Galați pe Visarion Puiu, ca să-și pună în practică experiența acumulată în cei zece ani cât a stat în fruntea seminarului gălățean.

În 1934, după vacantarea scau­nului chiriarhal de la Iași prin decesul Mitropolitului Pimen Geor­gescu, unul dintre candidații fa­voriți pentru a-i urma acestuia în jilțul marilor ierarhi moldavi a fost Episcopul Visarion Puiu de la Bălți. În toamna aceluiași an, harnicul vlădică de la marginea țării a reușit să organizeze sfin­țirea Catedralei și a Reședinței episcopale, după 13 ani de îndelungi osteneli, lipsuri și poticneli. Recunoașterea impresionantelor realizări obținute în condiții defel prielnice, printr-o asiduă și jertfelnică muncă, l-a validat spre a candida la înalta slujire de Mitropolit al Moldovei. Aflând, însă, că va avea drept contracandidat pe starețul Mănăstirii Neamț, Episcopul Nicodim Munteanu, retras din scaunul episcopal al Hu­șilor în urmă cu mai bine de un deceniu, vlădica Visarion a ales să păstreze prietenia și respectul deosebit ce-l purta arhiereului nemțean. În toamnă, ace­lași an, s-a vacantat și scaunul mitropolitan al Cernău­țiului prin mutarea în Veșnicie a blândului Nectarie Cotlarciuc. De această dată, vrednicul Episcop Visarion candidează și este ales în înalta demnitate chiriarhală. Bunul său prieten Nicodim a ținut să participe la solemnitățile prilejuite de înscăunarea ca Mitropolit al Bucovinei pe 10 octombrie 1935. În cuvântul rostit, după ce a transmis mesajul Patriarhului Miron Cristea, Nicodim Munteanu nu a uitat să amintească de gestul mărinimos al prietenului său: „Ai re­nunțat în iarnă la scaunul mitropolitan de la Iași, iar acum Dumnezeu te-a chemat să păsto­rești cea mai frumoasă și mai bogată eparhie din țară. Munceşte, fiind­că ai făgăduit! Nevoieşte-te, fiind­că eşti în stare! Să te călăuzească evlavia și patriotismul. Fii, dară, sub ocrotirea harului lui Dumnezeu şi a umbrelor sfinte ale frumoasei Tale eparhii”.

Dovada incontestabilă a prieteniei lor o reprezintă și încercarea Patriarhului Nicodim de a mai îndulci amarul Mitropolitului Visarion, izgonit de la Cernăuți după un conflict în care a luptat din răsputeri ca să scoată Biserica de sub comandă politică. Cunoscându-l destoinic, total dăruit în ascultările ce i se încredințaseră, i-a propus Mareșalului Antonescu să-l numească șef al Mitropoliei misionare a Bisericii noastre deschise în Transnistria, după ce Armata română a încercat recuperarea teritoriilor răpite de bolșe­vici. În noua chemare a Bisericii și a statului, Mitropolitul Visarion a slujit cu deplină devoțiune și jertfă. Patriarhul Nicodim veghea discret activitatea și viața temerarului ierarh. Știindu-l în conflict cu autoritățile bolșevice, Întâi­stătătorul Bisericii noastre l-a de­semnat pe vlădica Visarion în fruntea delegaţiei oficiale a Bisericii Ortodoxe Române care avea să participe la sfinţirea şi instalarea unui episcop la Zagreb, în Croaţia, pe 15 august 1944.

A fost „ușa” salvatoare pentru îndelung-încercatul ierarh. La scurt timp după plecarea lui din țară, România a rupt legăturile diplomatice cu Germania. Armatele sovietice ocupaseră România şi Ungaria şi, desigur, în astfel de condiţii, reîntoarcerea lui acasă se dovedea imposibilă. Din acest moment, a început un lung șir de suferințe pentru pribeagul Mitropolit Visarion, care au continuat 20 de ani, până la plecarea sa în Veșnicie, la 10 august 1964. Și le-a asumat cu deplină convingere că toate au venit prin voia Domnului,după spusele psalmului118: „Cei mândri m-au batjocorit peste măsură, dar de la legea Ta nu m-am abătut. Adusu-mi-am aminte de judecăţile Tale, Doamne, şi m-am mângâiat”. La scurt timp, în 1946, autoritățile comuniste române l-au condamnat la moarte pe Visarion Puiu, în lipsă, acuzându-l de crime de război. Bătrânul Patriarh Nicodim, fără nici o putere de a-și ajuta iarăși prietenul, s-a strămutat la Domnul, împăcat că i-a dăruit Mitropolitului Visarion șansa să trăiască în libertate încă două decenii de la plecarea în exil.

Rară și frumoasă prietenie!