O povestire ca o hârtie de turnesol

Adesea cuvintele bătrânilor din Pateric sunt greu de înțeles, mai ales atunci când sunt scurte, fără detalii și se termină deschis, lipsite de un final precis, neechivoc. Așa este apoftegma 14 despre avva Antonie cel Mare, o povestire care relatează prăbușirea unui tânăr monah ce înaintase duhovnicește fulgerător. Căderea lui este deplânsă de Antonie, iar fratele îi cere bătrânului să se roage pentru el, ca Dumnezeu să îi mai îngăduie încă zece zile pentru pocăință. Tânărul moare după cinci zile. Cu alt prilej am mai meditat asupra acestei apoftegme și atunci am spus singurul lucru care se poate afirma cu certitudine: nu putem pătrunde adâncul judecăților ascunse ale lui Dumnezeu. În fața ochilor noștri se petrec uneori scene din care nu pricepem mare lucru și nu putem decât să facem supoziții, mai mult sau mai puțin întemeiate.

Istorisirea aceasta este răscolitoare întrucât atinge o serie de teme centrale pentru viața spirituală: progresul precoce, prăbușirea, pocăința, iertarea, incertitudinea, mântuirea. Tocmai de aceea întâlnirea cu această povestire te amprentează: după ce ai citit-o nu o mai poți uita și în urma ei rămâne un șir de întrebări.

Progresul rapid, precocitatea sunt periculoase nu doar în viața artistică (câți copii geniali au putut să confirme promisiunile explozive făcute înainte de pubertate?), ci și în viața duhovnicească. Bătrânii spuneau: „De vei vedea pe cel tânăr de voia sa suindu-se la cer, apucă-l de picior și trântește-l jos, că nu îi este lui de folos” ¹. Afirmarea timpurie creează așteptări mari, greu de împlinit. Apoftegma este așa construită încât cititorul trăiește întreaga dramă a fratelui care alunecă în păcat și apoi cade de la o mare înălțime, iar finalul, faptul că nu îi sunt îngăduite cele zece zile de pocăință cerute, este, cel puțin în prima fază, dezamăgitor. Suntem tentați să credem că nu este ieșire din păcat și că pocăința lui nu a avut îndeajuns de multă putere.

Citită în felul acesta, apoftegma spune mai mult despre noi înșine, decât spune despre viața duhovnicească și despre Dumnezeu. Cheia interpretării ține de felul în care îl vedem noi pe Dumnezeu. E ca o hârtie de turnesol, care ne testează credința. Dumnezeul Vechiului Testament este cel care pedepsește fără ezitare până la a treia și a patra generație pentru păcatele părin­ților (Ieș. 20, 5), iar Dumnezeul Noului Testament moare pe cruce. Mereu suntem tentați să oscilăm între frica zdrobitoare față de pedeapsă și încrederea în bunătatea atotcuprinzătoare a Lui. Greu de împăcat cele două atitudini și, mai ales, greu de prins într-un echilibru drept. Dacă la finalul povestirii conchidem, fără rezervă, că monahul care păcătuise a fost pierdut, am rămas încă în Vechiul Testament. Dacă, dimpotrivă, credem fără rost că a fost mântuit, îl reducem pe Dumnezeu și îl închidem în limitele puterii noastre de judecată. Și totuși, dacă vedem povestirea în ansamblul experien­ței părinților, putem să înclinăm balanța înspre nădejde.

Avva Alonios spunea că omul, dacă vrea, poate ajunge de di­mineața și până seara la de­săvârșire. La Dumnezeu nu există soroace și termene fixe, ci El judecă inima fiecăruia. O viață se poate răscumpăra într-o clipă de pocăință restructurantă. Și mai e ceva. Monahul acela nu este singur în pocăința lui, el se găsește în comuniunea de rugăciune a asceților. În faptul că moare după cinci zile din cele zece pe care le ceruse pentru pocă­ință putem vedea cum Sfântul Antonie luase asupra lui o parte din povară. Chiar dacă păcătuim solitar, ne ridicăm în solidaritate, prinși în verigile rugăciunii unora pentru ceilalți. E singura cale de izbăvire.

Notă:
¹ Colecția sistematică a Patericului egiptean, XXV, 7.