O smerită și rugătoare stareță, monahia Hrisantia Sporea (1926-2016)

„Al Tău sunt eu, mântu­iește‑mă!”

Slujba Înmormântării călugărilor are, pe lângă stihurile din psalmii profetului și împăratului David, câteva cântări care sunt, de fapt, rugăciuni, dar și nădejdi pe care monahul le trăiește atunci când își închină viața lui Dumnezeu.

„Al Tău sunt eu, mântu­iește‑mă!” este cântarea și rugăciunea pe care, la finalul vieții trăite în pocăință, monahii o adresează lui Dumnezeu înainte de înfățișarea la înfricoșătoarea și dreapta Sa judecată. Monahia Hrisantia a purtat crucea ascultării monahicești cu foarte multă credință și dragoste.

Dacă unii oameni trăiesc într‑o indiferență totală față de Dumnezeu și nu‑L caută niciodată, dacă unii se risipesc printre grijile multe ale vieții, mai sunt persoane care trăiesc prin sate și prin mănăstiri și care își duc frumos viața, arătând prin ceea ce fac că Dumnezeu este foarte aproape de ei. Așa și‑a dus întotdeauna viața, aproape de Dumnezeu, maica Hrisantia. Am cunoscut‑o doar în ultimii zece ani, când ea purta deja povara celor peste 80 de ani pe care îi avea.

Pentru astfel de oameni rugători și evlavioși, care nu vorbesc niciodată despre ei și nu se laudă cu virtuțile lor, Dumnezeu ține mănăstirile și lumea aceasta. Cei tineri trebuie să învețe de la cei care au stat mai mult în genunchi decât pe scaun, de la oamenii care au măsurat timpul în boabe de metanii și au prețuit mai mult veșnicia decât vremelnicia.

În vremea ascultărilor pe care le‑am avut în cadrul Exarhatului mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor am venit de multe ori la Mănăstirea Țigănești. De câte ori am bătut la ușa maicii Hrisantia, am găsit‑o cu Ceaslovul în mână. Nu mai putea veni la biserică, dar își găsea întotdeauna timp pentru rugăciune. Am auzit de la ea frumoase cuvinte. Deși avea motive să spună și lucruri adevărate prin care a trecut, n‑a vorbit niciodată pe nimeni de rău și cu virtute evanghelică a știut să ierte.

Ea a trecut printr‑o perioadă foarte grea. A venit la conducerea mănăstirii atunci când regimul comunist era în plină putere. La numai un an după primirea stăreției acestei mănăstiri, un decret nedrept a alungat pe mulți călugări în mijlocul lumii. A așteptat, împreună cu celelalte maici din obștea Țigăneștilor, întoarcerea lor, până când Dumnezeu a găsit calea ca ele să se întoarcă și să‑și ducă mai departe voturile pe care le‑au depus în fața acestui Sfânt Altar.

Din cei 90 de ani pe care i‑a dăruit lui Dumnezeu, 70 i‑a petrecut în Mănăstirea Țigănești. Îmi spunea că atunci când pleca din mănăstire (foarte rar), simțea nevoia să se întoarcă repede, întrucât nu putea lipsi de la biserică. Iar maicile care au cunoscut‑o spun că rar s‑au auzit cântări mai frumoase decât cele intonate de ea, atunci când cânta la strana dreaptă a mănăstirii. Maicile tinere mărturisesc că nu s‑a auzit aici un Apostol atât de frumos citit cum îl rostea maica Hrisantia. Când a trebuit să se retragă din stăreție, în plin regim comunist, după ce începuse cu ajutorul Patriarhului Justinian restaurarea caselor dimprejurul bisericii și din tot spațiul monahal, maica Hrisantia a rămas pe mai departe o fiică credincioasă a Bisericii, pregătindu‑se cu atenție pentru întâlnirea cu Mirele Ceresc.

Maica Hrisantia, trecută în rândul marilor starețe ale acestei mănăstiri, va reprezenta întotdeauna modelul călugărului discret și smerit, al celui care luptă pentru făgăduințele sale, dar și pentru mănăstirea în care a devenit monah, care luptă mai ales prin rugăciune, pentru că cea mai mare forță o are tocmai rugăciunea adevărată. Și dacă mulți oameni au uitat să se roage ori nu știu să se roage, nu mai pot sau nu mai vor să‑și plece genunchiul, încă mai sunt ieromonahi, preoți, monahi și mulți credincioși care se roagă cu adevărat, iar rugăciunea lor aduce milostivirea lui Dumnezeu asupra mănăstirilor și asupra noastră, a tuturor.

Monahia Hrisantia (Maria Elena) Sporea s‑a născut la 31 octombrie 1925 în localitatea Întorsura Buzăului, județul Covasna. A terminat școala elementară de 7 clase din orașul natal, după care în anul 1946 a venit la Mănăstirea Țigănești, unde a viețuit până în ultimele clipe. În 1952 a terminat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Hurezi, județul Vâlcea. În ultimul an de seminar a fost tunsă în monahism, primind numele de Hrisantia. Slujba tunderii sale în monahism a avut loc a doua zi de Paști (1952), rânduiala fiind săvârșită de exarhul de atunci al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, arhimandritul Justinian Florea, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian Marina, în vremea stăreției maicii Teodora Teodorescu. Aceasta citea permanent din Psaltire pe analogul așezat în mijlocul chiliei. Împlinea repede ascultările administrative și revenea imediat la bucuria ei de a citi psalmii mângâietori de suflet. De la ea a învățat și maica Hrisantia rânduiala rugăciunii. În vremea aceea, obștea Mănăstirii Țigă­nești era formată din aproximativ 200 de călugărițe, slujitor fiind părintele Constantin Toma. În perioada 1952‑1958 a fost contabilă în cadrul Cooperativei meș­teșugărești care funcți­ona în mănăstire, iar din 1958 până în 1970 a fost stareța mănăstirii. În această vreme a organizat, cu sprijinul arhitectului Joja, muzeul mănăstirii în clădirea atelierului de veșminte bise­ricești. Între obiectele așezate în muzeu s‑au aflat și unele icoane de la Ierusalim pe care călu­gărițele numite altă dată „închinate” le‑au primit în vremea pelerinajelor și daniilor făcute la Locurile Sfinte. Până la cutremul din 1977 s‑au văzut între podoabele muzeului obiecte ale unuia dintre primarii Bucureștilor, familia Sofia și Constantin (Eftimie) Diamandescu, care a și fost înmormântată în cimitirul acestei mănăstiri. De asemenea, în vremea stăreției monahiei Hrisantia Sporea a început un amplu proces de restaurare a chiliilor mă­năstirești, cu sprijinul Arhiepiscopiei Bucureștilor și al Patriarhului Justinian Marina, lucrări ce au continuat și după ce maica Hrisantia nu a mai fost stareță.

A împodobit permanent biserica pentru slujbe, fiind una dintre marile cântărețe ale acestui așezământ, mai ales că în vechime Mănăstirea Țigănești a avut o școală de psaltichie, unele dintre monahii fiind adevărate profesoare de cântare bisericească autentică.

Monahii au fost numiți rugătorii neamului. Dacă ei nu se roagă și nu participă cu atenție la Sfânta Liturghie, și‑au pierdut menirea, nu se mai află pe drumul cel bun. Maica Hrisantia s‑a aflat întotdeauna pe drumul cel bun, nădăjduind în răsplata netrecătoare de la Dumnezeu și ne­mai­așteptând răsplata schimbătoare și trecătoare de la oameni.

La plecarea sa din mănăstirea pe care a slujit‑o și a iubit‑o vreme îndelungată, 70 de ani, ea, călu­gărița născută la Întorsura Buzăului în urmă cu aproape 90 de ani, după osteneală îndelungată și după multă rugăciune, merge înaintea Părintelui Ceresc pentru a primi răsplata veșnică.

Ne rugăm pentru ca ea să călătorească împreună cu îngerii și să afle răspuns bun la înfri­coșătoarea judecată a lui Hristos, Dumnezeul nostru.