O vară de altădată

Se crăpase pământul. Căzuse o căruță cu tot cu cai într-una dintre crăpături. Omul care mâna caii căzuse și el. Seara, când puneam capul pe pernă, îl auzeam strigând de dedesubt: N-am mers niciodată pe drumul ăsta? Unde o fi ducând?

Ducea în jos. Și era lung. Pentru că omul nu-i dădea de capăt, strigând în fiecare noapte la fel. Aveau să mai cadă și alte căruțe. Poate chiar satul întreg, dacă nu se oprea seceta.

Nu te mai pune pe picioarele dindărăt, îi zicea bunica ploii, și vino măcar la masă! Știu că ți-e foame. Se întâmplase de mai multe ori. Chiar de fiecare dată când bunica punea masa cu trei picioare în mijlocul curții. Imediat ce aducea castroanele cu ciorbă din bucătărie începea ploaia. Stai că-ți pun o porție și ție, spunea bunica, aducându-i și ploii un scaun, ca să stea la masă cu noi. Și ploaia stătea. Nu se mai ridica până seara de pe scaun. Uneori, nici până dimineața. Odată a rămas în curtea noastră o săptămână întreagă.

Se cunoșteau bine, d-asta îi și vorbea bunica așa, mirată că n-o mai văzuse de o jumătate de an coborând pe pământ. Precis i se făcuse foame în tot acest timp. Iar bunica o chema întruna, fiindu-i milă de ea, dar și de câmpul care se uscase ca iasca, precum și de oamenii și caii ce cădeau din ce în ce mai des în crăpăturile din pământ.

O să ne ducem cu toții la fundul pământului, dacă nu te hotărăști să vii odată! Stau cu masa întinsă ca proasta! Vorbele astea de la urmă i-au plăcut nespus de mult ploii, fiindcă s-a pus din senin pe râs. Râdea în hohote și, așa râzând, am văzut-o coborând în curtea noastră, apoi în tot satul. S-a oprit abia la sfârșitul verii din râs.

Crăpăturile de pe câmp dispăruseră. Înainte ca oamenii și căruțele ce căzuseră în ele să se întoarcă. Nu s-au mai întors niciodată. Aproape că nu exista noapte în care să nu aud prin somn câțiva cai nechezând în adâncul pământului. A zăbovit atunci ploaia la masa din curtea noastră până s-a săturat pământul de ea. Ea venise sătulă din cer. Nu-i era foame, cum crezuse bunica. N-a vârât nici măcar o dată lingura în strachina cu ciorbă din fața sa. Stătea în mijlocul curții noastre și-n mijlocul satului și chiar în mijlocul câmpului pe scaunul așezat de bunica și râdea. Râdea întruna, ca nebuna!