O viață pentru Dumnezeu, un monah pentru Biserică

Când eram copii, la școală, în diferite etape de învățare, doream ca timpul să treacă repede, să devenim maturi, să absolvim școlile, să ne împlinim uman și profesional. Era un miraj care ne‑a amăgit, deopotrivă, pe toți. Credeam că dacă vom ajunge într‑un punct, ne vom situa confortabil și vom rămâne acolo vreme îndelungată.

Constatăm, odată cu trecerea anilor, că am vrea să oprim timpul în loc! Am vrea ca anii să nu fugă atât de repede, iar noi să nu ne atașăm atât de mult de lucrurile pe care le folosim, de oamenii pe care‑i întâlnim, iar timpul să nu o ia, prea „sprinten”, înainte.

După trecerea unui număr de ani, constatăm că ne‑am dori ca ritmul curgerii timpului să fie altul!

Cu risipirea anilor experimentăm cât suntem de efemeri, cum se deteriorează sănătatea, cum se schimbă realitățile cotidiene, care este mersul lor, cum sunt înnoirile care intervin, observăm diferențele, înregistrăm regrete pentru cele bune pe care nu am reușit să le facem și deplângem excesele de tot felul, absurdele poziționări față de anumite realități, greșelile și faptele rele.

Dacă știm să ne orientăm corect, însă, vom vedea adevărata realitate care era mereu în fața noastră, alternativa dumnezeiască oferită de Mântuitorul: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25). Deși trecător, omul are posibilitatea de a trăi în veșnicie, împreună cu Hristos, Izvorâtorul vieții.

Ne aflăm la un popas de suflet din viața arhimandritului Dosoftei Șcheul, unul dintre acei puțini oameni care au înțeles că important nu este să strângi ani în viață, ci Viața în ani. Orice eveniment notabil din viața cuiva trebuie prețuit ca atare, oferind lui Dumnezeu mulțumire pentru ce ne‑a dăruit, pentru anii care s‑au scurs, pentru darurile Sale bogate pe care trebuie să le înmulțim, pentru a nu rămâne slugi viclene și leneșe.

La aniversarea arhimandritului Dosoftei, aștern în curgerea cuvintelor câteva aduceri aminte din anii de demult, dinainte de 1989, când l‑am cunoscut la Mănăstirea Neamț, atât de la momentul călugăriei sale din anul 1988, în Postul Adormirii Maicii Domnului, în biserica voievodală „Înălțarea Domnului”, ctitoria binecredinciosului Ștefan cel Mare și Sfânt, cât și de la momentele hirotoniei lui, ale slujirii la Iași, precum și de la alte câteva asemenea evenimente, gravate pentru totdeauna în sufletele noastre.

Părintele Dosoftei, născut la 3 septembrie 1962, la Ciocănești, nu departe de Vatra Dornei, în județul Suceava, într‑unul dintre cele mai frumoase locuri ale țării, a învățat de mic din evlavia, hărnicia și lucrarea oamenilor. Părinții săi, Constantin și Silvia, au fost oameni deosebiți, harnici, atașați de Biserică, cu precădere mama lui, firi așezate și dăruite cu mulți talanți, pe care s‑au străduit să‑i înmulțească. Într‑o asemenea atmosferă a crescut Dumitru Șcheul, cum se numea din Botez, învățând de la mama lui iubirea de frumos, căci Silvia Șcheul a fost una dintre artistele Bucovinei. Nu doar o iscusită încondeietoare a ouălor în preajma sărbătorilor Sfintelor Paști, ci și pricepută la împodobirea caselor în arhicunoscutul stil popular bucovinean. Făcea parte din „ceata” meșterilor populari care aveau simțul frumosului, trudind vreme îndelungată pentru a împodobi casele într‑un fel anume, specific Țării fagilor, dar care venea de departe. Printre puținii artiști de nișă a fost și Silvia Șcheul, devenită la sfârșitul vieții monahia Sofia, întrucât, mai târziu, după ce și‑a împlinit rânduiala lumească a vieții, după ce soțul a murit și copiii s‑au așezat la casele lor, Silvia a ales drumul mănăstirii și a trecut din această viață în ceata monahiilor, slujindu‑I lui Dumnezeu cu râvnă multă.

În casa lor au poposit de timpuriu mulți monahi, mai ales în vremurile când aceștia erau izgoniți din mănăstiri. Familia Șcheul a fost primitoare, asemenea unei fortărețe de scăpare, unde cei asupriți găseau alinare. Tânărul Dumitru a crescut observând bunăvoința și sentimentele nobile pe care părinții lui le manifestau față de ceilalți, învățând de mic rânduielile călugărești. Cântarea și rugăciunea erau cele pe care le urma cu râvnă, asemenea monahilor cu vechime. Avea să‑și aducă aminte peste ani de vizita în casa lor a unor călugărițe pe care Decretul comunist 410/1959 le‑a alungat din mănăstiri.

După vremea școlii, petrecută în locurile natale, Dumitru Șcheul s‑a îndreptat către Schitul Pocrov al Mănăstirii Neamț. Puține sunt locurile pline de frumusețe, sfințenie și istorie ca cele ale Pocrovului. Acolo s‑au nevoit sihaștri, călugări rugători, ierarhi și monahi îmbunătățiți. Schitul a trecut uneori prin flăcări, dar a cunoscut și vremuri de mare înflorire. Într‑o asemenea vatră monahală, cu istorie de veacuri, fratele Dumitru a poposit, asemenea altora care au căutat să‑și ostoiască setea din același izvor care vine de la Dumnezeu.

A învățat la Pocrov din virtuțile monahilor, vădind o deosebită dragoste față de sfintele slujbe și cântarea bisericească. Cântarea o deprinsese înainte de a veni la mănăstire, întrucât fusese cântăreț la câteva parohii din apropierea localității de obârșie, dar la Pocrov a aprofundat cunoștințele filocalice, iar rânduiala tipiconală și cântarea i‑au devenit prietene, aproape de inimă, dorind să le deprindă cât mai bine.

După perioada de noviciat, a fost călugărit în 1988, la sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului, slujba fiind oficiată de către Episcopul‑vicar Pimen Suceveanul, pe atunci vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, luându‑l sub mantie bătrânul secretar al mănăstirii, protosinghelul Nifon Corduneanu. A fost o călugărie nu doar binecuvântată de prezența arhierească, ci și vecină cu istoria mănăstirii, întrucât cineva care ajunge monah într‑o asemenea lavră devine contemporan cu impresionantul sobor al mănăstirii, știind că rugăciunea adună generațiile, trecute, prezente și viitoare.

A doua zi, după sărbătoarea praznicului Schimbării la Față a primit hirotonia în treapta de ierodiacon și, la puțin timp, pe cea de ieromonah.

A învățat din praznicul Schimbării la Față să caute la slava netrecătoare, ferindu‑se de slava lumii. Ucenicii aflați pe Tabor nu au putut vedea cu ochii trupești slava dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos, de aceea au căzut cu fața la pământ. Cu fața la pământ cad toți cei care doresc să‑I slujească Domnului. În această stare de smerenie, îngenuncheați, se apropie de slujirea Lui.

Părintele Dosoftei a devenit un bun slujitor la Schitul Pocrov, cu popasuri la Mănăstirea Neamț, elev la Seminarul Teologic din apropierea lavrei, student la Facultatea de Teologie din Iași și apoi slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași.

Când a venit în Capitala Moldovei, în 1991, ca slujitor la Catedrala Mitropolitană, părintele Dosoftei avea virtuți necesare unei asemenea slujiri, în special râvna pentru sfintele slujbe și pentru Casa lui Dumnezeu. În această lucrare, vreme îndelungată s‑a ostenit și încă se ostenește la cea dintâi biserică a Moldovei, Maica bisericilor cum o numea fericitul ctitor al ei, Mitropolitul Veniamin Costachi.

Anii petrecuți la Iași i‑a închinat Domnului. A primit multe bucurii, i‑a fost rânduit să aibă câteva perioade de experiență în Grecia, unde a învățat limba elină, devenind apoi slujitor și la biserica studenților greci din Iași, unde participau parte dintre grecii care studiau în Iași la diferite facultăți, în special la Universitatea de Medicină și Farmacie.

Ca slujitor și eclesiarh al catedralei, părintele Dosoftei s‑a străduit să rânduiască multe dintre cele care trebuiau împlinite, implicându‑se în realizarea multor proiecte și fiind de folos împreună cu ceilalți părinți ai catedralei pentru multă vreme în slujirea respectivă.

Părintele Dosoftei a avut permanent dorință de studiu și de perfecționare. Astfel, a fost preocupat de cântarea bisericească, insuflând și altora acest dar. A slujit o vreme cu studenții Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, ca duhovnic al acestora. A fost slujitor pentru scurte perioade în Biserica Greciei, fiind de folos celor de acolo și învățând permanent de la cei pe care i‑a întâlnit.

La vremea maturității a urmat cursuri de doctorat, sub îndrumarea părintelui profesor Vasile Nechita, susținând o lucrare dedicată Sfântului Mitropolit Iosif Naniescu.

Când am participat la susținerea tezei sale de doctorat, mi‑am amintit de un lucru deosebit de important pe care l‑am privit altădată ca pe un fapt obișnuit. Este vorba despre momentul când, pregătind canonizarea Mitropolitului Iosif Naniescu, urmașul său în scaun, Mitropolitul Daniel, ne‑a recomandat să pregătim desfacerea mormântului marelui mitropolit, aflat sub streașina Catedralei Mitropolitane. O puternică impresie a lăsat asupra mea smerenia mitropolitului, care, deși a terminat catedrala și s‑a implicat efectiv în reluarea lucrărilor, după ce o găsise părăsită și cu bolțile căzute, când a ajuns Mitropolit al Moldovei, în 1875, a ales să‑și pregătească mormântul lângă peretele de miazăzi.

Cu acel prilej am umblat la mormântul său, dând la o parte monumentala placă de marmură, care are înscrise principalele repere ale vieții sale.

Împreună cu părintele Dosoftei, cu părinții Arsenie, Serafim și alții, sub îndrumarea Marelui Eclesiarh arhim. Partenie Apetrei și în prezența Preasfințitului Calinic Botoșăneanul, am coborât în locul în care și‑a găsit odihna marele ierarh. La acel moment s‑a hotărât ca osemintele să rămână acolo, constatându‑se doar că fusese îngropat în scaun și că o parte dintre osemintele lui erau bine păstrate, inclusiv părți din veșminte și ornatele specifice demnității arhierești.

Mai târziu, când eu plecasem de la Iași, s‑a umblat din nou la mormântul Mitropolitului sfânt. Atunci s‑au scos osemintele și s‑au pregătit în vederea așezării lor în raclă, urmând ca la momentul cuvenit să fie proclamată canonizarea piosului, evlaviosului și milostivului Mitropolit Iosif Naniescu.

La toate aceste istorice momente, la impresionantele slujbe de hram închinate Sfintei Parascheva, la numeroase vizite ale unor patriarhi și ierarhi din toată lumea, părintele Dosoftei a fost martor și ostenitor. Strădania unui slujitor al Bisericii nu urmărește atât faima personală, cât dorința de a fi de folos într‑o comunitate, mai ales când este vorba despre o asemenea catedrală și despre intensa lucrare misionară care se desfășoară în preajma ei.

Popasul la împlinirea a 60 de ani din viața arhimandritului Dosoftei Șcheul este prilej de bucurie pentru cuvioșia sa, pentru cei care‑l cunosc, care l‑au întâlnit și pentru Biserică, în ansamblul ei comunitar. Avem nevoie de sentimente profunde, de trăire și lucrare. Cinstindu‑i pe alții, apreciem, de fapt, darurile primite de la Dumnezeu, pentru care Îi aducem slavă și mulțumire pentru toate!