Oameni de zăpadă

Existau două feluri de oameni de zăpadă în satul meu: cei făcuți de părinți și cei făcuți de copii. Erau multe deosebiri între ei. Dacă primii erau copiii celor care-i făceau, ceilalți nu erau niciodată părinții copiilor care-i aduceau pe lume.

Se putea întâmpla ca oamenii de zăpadă ai părinților să fie făcuți câteodată din dragoste. Din zăpadă, niciodată, cu toate că te lua frigul când îi atingeai. Oamenii de zăpadă ai copiilor erau făcuți întotdeauna din zăpadă și dragoste. Doar ce te uitai la ei și ți se făcea cald, oricât de mare ar fi fost frigul de afară.

Oamenii de zăpadă cu părinți creșteau mari, devenind din copii oameni mari de zăpadă, iar odată cu ei creștea și frigul din jurul lor.

Oamenii de zăpadă ceilalți erau oameni mari de la bun început. În preajma lor se făcea frig doar primăvara, când începeau să se topească din cauza căldurii de afară. I-am fi dus în casă, dar era cald și înăuntru. Rămâneam, atunci, unii orfani de alții, dar mai mult noi, copiii, de ei, și cu toate că ne bucura faptul c-a sosit primăvara, nu era zi în care să nu ne gândim la venirea iernii viitoare. Odată cu întoarcerea zăpezii, se întorceau și ei. Nu era uliță a satului pe care să nu vezi un om de zăpadă jucându-se cu câțiva copii!

În pieptul oamenilor de zăpadă făcuți de cei mici se auzea întotdeauna o inimă bătând, deși n-ar fi trebuit să se audă. În pieptul celor făcuți de cei mari nu se auzea nimic, cu toate că se afla o inimă acolo. D-asta și-mi părea rău uneori că părinții mei mă făcuseră doar din dragoste. Dacă puneau și puțină zăpadă, le-aș fi dat în mod sigur mai multă dragoste celor din jur. Mult mai multă oricum decât le-am dat până acum!