Oameni de zăpadă

Oamenii de zăpadă sunt oameni mari încă de când sunt copii. Și sunt asta mereu, pentru că sunt făcuți de copii. Iar aceștia își împart copilăria cu ei. Adică și inima, și zâmbetul, și gândurile, și îmbră­țișările, și chiotele, și visele. Nimic din ce înseamnă bucuria de a trăi a unui copil nu rămâne neîmpărțit. Poate că astăzi n-o mai fi așa. Dar pe vremea copilărie mele era.

Mi-aduc aminte că, într-o iarnă de demult, ce-a fost parcă adineauri, mi-am lipit inima de pieptul omului de zăpadă pe care tocmai îl terminasem de făcut și-am auzit o inimă bătând. E inima ta, mi-a spus el, văzându-mi mirarea de pe chip. Cum așa?, am întrebat. Și în pieptul meu ce bate, atunci? Tot ea, a încercat omul de zăpadă să mă liniștească. Avem aceeași inimă amândoi. Asta înseamnă că ești viu, am spus, abia stăpânindu-mi bucuria. Sigur că sunt, de vreme ce mă auzi vorbind, mi-a răspuns el. Mă folosesc de vorbele tale ca să pot face asta. Și ce altceva îmi mai folosești?, m-am prefăcut eu că-l cert. Gândurile! Ar fi trebuit să știi!

Adevărul e că știam, dar cu toate astea nu-mi venea să cred.

Înseamnă că zâmbim la fel?, am zis, sărind de pe un picior pe altul, însă nu de frig, ci de drag. Omul de zăpadă stătea pe loc, nu sărea. Și-mi părea bine că n-o făcea, că nu avea adică picioare, căci mă temeam, dacă ar fi avut, să nu-i dea peste noapte prin gând să plece în altă parte din curtea noastră. Mă temeam degeaba, uitând că orice gând al lui era și al meu în același timp. Întocmai cum erau și visele.

Se înserase, dar nu băgase nici unul dintre noi de seamă. O făcuse mama, care ieșise în pragul casei, ca să mă cheme la masă. Poate că-i era foame și lui, m-am gândit, hotărând să-l iau cu mine înăuntru. Dacă nu vrea să mănânce, măcar să se încălzească puțin! Omul de zăpadă s-a pus pe râs. Mie îmi ține frigul de cald, așa că roagă-te să fie ger, ca să putem rămâne cât mai multe zile împreună.

A fost ger toată iarna aceea. Mi-ar fi plăcut să poată fi și primăvara. Chiar și vara nițel. Într-o zi, însă, îna­inte de a începe pomii să înflorească, omul de zăpadă a dispărut, luând o bună parte din copilăria mea cu el. Pe urmă, nu știu când, a venit și după cea care-mi mai rămăsese.

Dar ce poate să-i facă un copil? Cum să te superi pe el? Mai cu seamă că bătea aceeași inimă și în pieptul lui și al meu. Asta se întâmplă și acum. Nu l-am mai văzut pe vechiul meu prieten niciodată de atunci. Îi aud însă deseori inima bătând. Și începe să-mi fie cald. Mai cu seamă când ninge și este foarte frig afară!