Oașa: „academia munților”, șlefuirea minților

Invitat pentru prima oară să susțin o conferință la Mănăstirea Oașa în fața a 200 de tineri din țară și diasporă (dar și a câtorva străini), nu prea știam la ce să mă aștept. Auzisem multe despre această veritabilă „academie a munților” organizată de ani buni de monahii de acolo, impulsio­nați de lucrarea legendarului stareț Iustin Miron, însă aveam să mă conving, din sursă directă, că dinamica zidirii de suflete curate este una fără egal.

Tema conferinței a fost centrată pe figura marelui Dumitru Stăniloae așa cum l-am cunoscut direct, de-a lungul timpului, dar și despre ceilalți doi membri ai ilustrei sale familii: Lidia și Dumitraș, adică fiica și nepotul părintelui. Împreună, cei trei acoperă un secol de istorie românească, un secol pilduitor și dramatic, un secol nebun și martiric, un secol sângeros și cultivat, un secol al marilor trădări și spectaculoaselor ridicări din letargie și dictatură. Un secol al trezirii unei conștiințe, un secol al adormirii unei conștiințe, un secol narcotic prin ideologia sa, dar și brav prin credința sa. Iar povestea familiei Stăniloae se reflectă în toate liniile de forță ale veacului: războaie și dictaturi, ideal național împlinit și apoi ciuntit, temniță și eliberare, dictaturi și libertate, emigrație și rezistență prin cultură. Au trăit cu toții visuri mari, au văzut spulberarea lor, le-a fost teamă și curaj, lehamite și dor - însă peste toate au avut credință nestrămutată. Cei trei Stăniloae (patru, căci și prezbitera Maria a fost parte activă în poveste) sunt, așadar, exponențiali pentru istoria ultimului veac românesc - și ce veac!

Sub privirile concentrate ale tinerilor prezenți, ale câtorva monahi și monahii, dar și ale Mitropolitului Serafim al Germaniei (atent și afabil ca de obicei), am susținut prelegerea constând în amintirile mele legate de cel care va fi proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe Române într-un viitor apropiat, răspunzând apoi la întrebări - totul pe durata a două ceasuri. Iar întrebările pur și simplu m-au cucerit! Pe una dintre ele mi-o amintesc bine: „Ce mai credeți acum despre sfințenie, odată ce ați văzut câțiva sfinți - în viață fiind? Cum vi se pare aceasta?”. Am răspuns așa: „Aceste pilde vii de viață sfântă m-au întărit în convingerea că oricine poate atinge starea de sfințenie, că ea e mult mai la îndemână decât credeam eu inițial (obișnuit cu relatările, uluitoare pe alocuri, din Sinaxar), că dobândirea îndumnezeirii este un lucru posibil, rezonabil din toate punctele de vedere. Că nu ni se cere imposibilul pentru a ne mântui, dimpotrivă: Dumnezeu ne roagă să răspundem chemării Lui, să fim cinstiți cu noi înșine și cu ceilalți, să fim în stare de jertfă și să urmăm calea Bisericii. Așadar, nimic ieșit din comun, până la un punct...”

Altceva însă mi-a atras atenția: atmosfera rugătoare a mănăstirii (de o seriozitate și o rigoare exemplare), profilul monahilor cu care am stat de vorbă, care se arată a fi unul senin, cu bună dispoziție sufletească (departe de încruntarea apocalipticilor din unele mănăstiri din România) și, mai ales, veselia duhovnicească a tinerilor - de-a dreptul molipsitoare! Multă curăție am văzut în timpul petrecut printre ei, mult entuziasm al cunoașterii lui Dumnezeu, multă râvnă de a ține drumul drept în viața de creștin. Cinstit să fiu, aveam la purtător anumite temeri și prejudecăți legate de ambianța sufletească a unor membri ­ASCOR loviți în creștet de teoriile conspirației, apăsând pedala identitară până la stridență, îmbră­țișând un duh aproape rascolnic față de tot ceea ce înseamnă poziție „oficială”, inclusiv a Bisericii din care fac parte. Acestea fiind mărturisite public, revin cu precizarea că tot ceea ce am trăit la Oașa desfide scenariul prezentat mai sus, spre marea mea mângâiere.

În plus, calitatea vorbitorilor este una de top - m-am convins cercetând arhivele acestor întâlniri la care participă, anual, mii și mii de tineri. Reiese că ne aflăm în plin proces de dialog între generații, între cult și cultură, între vocații și chemare, între experiență și inocență, între lumea de ieri și cea de mâine. Oașa este interfața, este platforma de comunicare între lumile de sus și cele de jos (nu subterane, însă!) și așa trebuie să rămână: la înălțime, pe verticală, între brazi și sfinți recenți!