Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Ocaua (2)
Interesant de ştiut este modul în care se stabilea ocaua-etalon (aiarul). Astfel, pentru lichide, se folosea ocaua de greutate, care se umplea cu apă şi se cântărea, având 430 de dramuri după ce se scădea „daraoa tinichelii“ (daraua fiind greutatea vasului respectiv, de aici o expresie pe care o utilizăm adesea, însă nu o înţelegem decât puţini dintre noi: „Mai mare daraua decât ocaua“!); operaţia se repeta apoi cu vin şi cu spirt. Cele trei lichide erau amestecate în „cătăţimea potrivită spre alcătuirea aiarului“ trebuind să iasă „negreşit“ 400 de dramuri. Pentru materiile uscate, ocaua-etalon se stabilea prin cântărirea a câte 100 de dramuri de grâu, porumb, mei şi orz, care, amestecate, formau o oca. Aceste ocale-etalon, făcute din aramă, erau marcate de Visteria statului şi după ele se confecţionau ocalele de tinichea sau „her alb“, care, trimise negustorilor din târguri şi sate, trebuiau să fie folosite de aceştia; dacă utilizau cumva „ocale viclene“ erau de obicei bătuţi; mai târziu, bătaia va fi înlocuită cu „strafuri“ în bani (amenzi).
În sate, replica ocalei pentru capacitate era confecţionată de cele mai multe ori din lemn. Ocalele acestea, făcute de butnarii satelor, aveau mai multe doage mici, prinse unele de altele cu cercuri de lemn. Fundul era prins în gardină, întocmai ca la butoaie. Probabil fiecare obşte avea câteva asemenea ocale, folosite numai în cadrul restrâns al comunităţii respective, într-un sistem paralel cu cel oficial. Un asemenea exemplar se află în colecţiile Muzeului Etnografic al Moldovei. Mai rar, în lumea satelor, au circulat şi ocale din alamă, făcute cel mai adesea de meşterii ţigani. Nici acestea, ca şi cele confecţionate din lemn, nu aveau o capacitate bine stabilită, având o circulaţie restrânsă. Puteau fi folosite şi în alte scopuri. O astfel de oca, deformată intenţionat pentru a i se micşora volumul, se află în patrimoniul aceluiaşi muzeu ieşean. Mai precizăm că o măsură asemănătoare ocalei de capacitate era merticul sau mirticul. A fost utilizat mai ales pentru măsuratul orzului sau ovăzului ce urma a fi dat cailor ori când se măsurau cerealele luate la moară ca uium. În funcţie de epocă şi de regiune, capacitatea vasului numit mertic era cuprinsă între 1 şi 16 kg. Merticul era confecţionat din lemn, în obişnuita tehnică a dogarilor moldoveni. Avea formă tronconică, fiind prevăzut cu o gaură, care servea la măsurat o jumătate de mertic; atunci când se măsura un mertic întreg se introducea în gaură un cep. În concluzie, ocaua a fost una dintre cele mai importante măsuri pentru greutate şi capacitate din Moldova şi Muntenia. Introdusă în secolul al XVII-lea, va reuşi să reziste, în anumite medii, până aproape de zilele noastre.
.jpg)
