Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Ochi de zăpadă
Liniștea tremurată a celor două odăi ale casei noastre după ce dădea mama cu var, aceasta era ninsoarea. Nu ți-e rușine să te bucuri numai tu de ea?, zicea bunica și deschidea larg fereastra de la drum, ca să poată ninge în tot satul.
Mă puneam la început pe plâns, crezând c-o să rămână puțină de tot pentru mine, dar rămânea, spre mirarea mea, destulă. Dar numai dacă mă opream din plâns, ca să poată crește liniștea la loc și să crească, odată cu ea, și ninsoarea. Casa noastră era atât de mică, încât n-ar fi încăput amândouă înăuntru. De aceea și deschidea bunica fereastra, să poată crește în voie. Rămânea, cât era el de mare, și satul mic după câteva ceasuri. Sau poate că uitau și ninsoarea și liniștea să se oprească din crescut, fiind nevoite să se înghesuie un pic, ca să aibă loc pe ulițele satului. Să nu fi fost cerul atât de departe în sus, mai mult ca sigur ar fi trebuit să stea aplecate de spinare.
Cum să-ți placă o liniște frântă de mijloc? Și cum să spui despre o ninsoare ce nu stă drept în picioare că e frumoasă?
Pentru a nu avea nici una din ele de suferit, bunica ar fi urcat pe scară, deschizând în cele din urmă chiar cerul. Cu toate că era o fereastră foarte greu de deschis. Dar n-a fost nevoită să facă asta niciodată. Le stătea bine și ninsorii, și liniștii cu cerul deasupra capului. Și ne stătea bine și nouă cu ele două jucându-se cu sufletele noastre. Poate că d-asta le întâmpinam cu mare drag, fiindcă se coborau cu atâta ușurință la mintea noastră. Și se coborau tocmai din cer pentru asta! Nu înțelegeam însă de ce îi păsa bunicii atât de mult. Căci era surdă, neputând să audă liniștea. Și nici de frumusețea ninsorii nu putea să se bucure. Avea ochii acoperiți de albeață. Se uita și la cer, și la oameni, cu două petice mici de zăpadă.