Omagiu profesorului meu

Nu la Bizanț am avut notele cele mai mari în timpul facultății. Dacă stau și judec drept, a pica un parțial la această disciplină chiar nu era o rușine. Bizantinologia constituia cel mai dur examen dintre toate câte se dădeau în toți cei patru ani de studiu la Teologie. Studenții din anii III sau IV ne spuneau nouă, celor mai mici: „Ai trecut de Emilian Popescu, ești ca și licențiat”. La Bizanț, pe lângă proba scrisă, mai aveai parte de ceva aparent ușor, dar la care foarte mulți cursanți eșuau. Fiecare student primea o foaie A4 cu o hartă care înfățișa contururile Imperiului Bizantin și ale vecinilor săi apropiați sau mai îndepărtați. Câteva orașe erau semnalate pe hartă, iar altele trebuiau să fie indicate de fiecare student. Știai unde se află Antiohia Pisidiei, Cezareea Pontului, Nicomidia sau Naisus și alte localități? Era bine. Nu știai? În mod cert, vara care se apropia nu-ți pria la fel ca și cum ai fi scos un amărât de 5 la Bizanț. De altfel, profesorul nici nu prea avea obiceiul să pună această notă. În toamnă, ca să treci la această materie, dădeai probă scrisă, dar intrai și la oral. Iar la oral puteai fi luat la bani mărunți din toată materia. Apropo, știți cum se numea moneda bizantinilor și ce valoare ar fi avut ea astăzi? Solidul, și avea o greutate de 4,5 grame aur.

Profesorul era unul sobru, excelent pregătit, un istoric dublat de un clasicist redutabil, dar cam atât. Așa se vedea din banca amfiteatrului. Mult mai târziu l-am cunoscut pe omul Emilian Popescu. O persoană foarte evlavioasă, cu o credință de nezdruncinat, un om cu suflet ales. Locuia la bloc, într-un apartament modest din cartierul Drumul Taberei. Atunci când înregistram vreun interviu acasă la dumnealui sau la Mănăstirea Antim, unde venea fiindcă era vicepre­ședintele Comisiei de Patristică a Patriarhiei, mă surprindea faptul că la orice întrebare, răspunsul venea direct, simplu, fără imprecizii sau aproximări. Emilian Popescu a fost în domeniul său un savant. Nu-i plăcea să semneze materialele cu academician Emilian..., ci profesor.

Aproape de împlinirea vârstei de 90 de ani am făcut ultimul interviu cu domnia sa. Mi-a povestit multe despre familia din care făcea parte, despre tatăl său mai ales, cântăreț la biserica din satul natal, despre cum a fost salvat de la moarte de Patriarhul Justinian Marina, pe atunci preotul Ioan Marina din Băbenii Vâlcii.

Așa cum îl știam din facultate, nu mă așteptam să vorbim și lucruri duhovnicești. Dar profesorul îi cunoștea foarte bine pe părinții îmbunătățiți ai mănăstirilor din jurul Bucu­reș­tiului. Le știa viața, îi cercetase pentru sfatul lor. Am fost uimit să aflu de la el amănunte din viețile părinților Gherasim Părăușanu sau Damian Bogdan de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” Sitaru. Un respect deosebit avea față de părintele Dumitru Stăniloae, pe al cărui cuvânt punea mare preț întotdeauna. Profesorul îmi spunea: „Am ajuns la o vârstă înaintată. Oricând, în orice clipă pot fi chemat să trec dincolo. Singura mea grijă e acum legată de altceva, de alt­cineva. Soția mea, oare ce va face ea după ce voi pleca, cum se va descurca?”

L-am întrebat pe profesor despre căderea Bizanțului. Cum a fost posibil ca un imperiu creștin să ajungă în stăpânirea musulmană? Și mi-a răspuns fără echivoc: „Pentru imoralitatea grecilor, pentru invidia dintre dinas­tiile conducătoare, pentru alianțele făcute cu vecinii potrivnici. Nu Dumnezeu a pierdut pe bizantini, ci ei înșiși s-au dat în mâinile dușmanilor lor. Atunci când viața ți-e departe de morală, să nu te aștepți că o să ți se întâmple lucruri bune”.

Un alt cuvânt memorabil pe care mi-l aduc aminte cu multă plăcere a fost legat de publicarea unui articol despre Valeriu Gafencu. Îmi era teribil de frică știind simpatiile legionare ale celui numit Sfântul închisorilor  și că, cine știe, articolul ar fi putut să-mi aducă neplăceri la serviciu. Dar îngrijorarea mea s-a risipit atunci când, întâlnindu-l pe domnul Emilian Popescu pe holul clădirii unde erau birourile redacției, m-a oprit și m-a felicitat pentru material. I-am spus ce teamă am tras, iar el mi-a spus cu seriozitatea-i caracteristică: „Să nu-ți fie niciodată în viață frică să spui adevărul. Să-ți fie în schimb frică de un singur lucru, de păcat”.

Profesorul era atât de competent pentru motivul că în cariera sa academică i-a plăcut să meargă la izvoare, adică la prima sursă. Făcuse în tinerețe cercetare direct pe șantier, la Histria. Adică participase efectiv la săpături. Unele dintre cărțile lui au fost premiate de Academia Română. Atunci când îți vorbea despre Constantin cel Mare, despre Nichifor Focas, despre Vasile I Macedoneanul, aveai impresia că în fața ta se află consilierul de taină al acestor împărați.

Emilian Popescu primise bursa „Humboldt” din partea cunoscutei fundații germane pe când președinte al acesteia era renumitul Georg Stadtmüller, un ilustru bizantinolog german.

Între chipurile marilor erudiți ai lumii în acest domeniu, în bibliografia pe care ne-o prezenta profesorul nostru la începutul anului I figurau, printre alții, nume mari în domeniu: Karl Krumbacher, Charles Diehl, Alexander Vasiliev, George Ostrogorski, Steven Runciman. A venit timpul ca această bibliografie, pentru a fi completă și nepărtinitoare, să conțină și numele unui român: Emilian Popescu.