Omătul şi neaua

Deşi ne aflăm sub zodia zăpezii, în ultimul timp termenul omăt, unul regional, apare relativ frecvent în discursul public, chiar în buletine meteo. Desigur, este mai uşor de înţeles apariţia moldovenismului cu valoare oarecum poetică; prin decembrie, de exemplu, se presupunea că „nu întâmplător Moş Crăciun a renunţat la sanie de şapte ani încoace, din cauza lipsei omătului“. Dar acelaşi termen apare şi în textul unor ştiri: „Stare de urgenţă în California; la San Bernardino sute de maşini au rămas blocate din cauza omătului“; „Se acţionează cu patru lame pentru îndepărtarea omătului de pe carosabil“. Iată şi descrierea unor neplăceri când timpul se încălzeşte: canalizarea „nu a făcut faţă debitului mare de apă rezultată din topirea omătului“.

Se poate admite apariţia celor două cuvinte ca sinonime, pentru a se evita repetiţia: „Circulaţia se desfăşura cu dificultate, luni dimineaţă, pe toate drumurile din judeţul Harghita, unde s-au înregistrat căderi masive de zăpadă, astfel că DN 13B, în Pasul Bucin, s-a îngustat din cauza omătului depus“.

Ne confruntăm cu existenţa unor diferenţe lexicale pentru anumite zone ale teritoriului ţării; există, de fapt, trei termeni care denumesc aceeaşi noţiune: zăpadă este, în general, muntenesc, omăt este caracteristic graiurilor din Moldova şi din cea mai mare parte a Transilvaniei, dar locuitorii din Crişana şi din Banat folosesc termenul nea. Acesta este termenul originar din limba română pentru noţiunea respectivă şi provine din lat. nix, nivem, la fel ca şi neve din italiană şi portugheză, nieve din spaniolă, înrudit cu neige, din franceză, fiind atestat din primele texte scrise; selectăm câte un citat din Psaltirea Scheiană (datând din secolul al XVI-lea), „Dădu neaua sa ca lara (specie de pescăruş, cu penajul alb), negura ca cenuşa“ (am acomodat uşor limba textului) şi din Noul Testament de la Bălgrad (1648): „Şi era veşmântul Lui alb ca neaoa“. Şi iată cuvântul şi într-o cunoscută colindă: „Vântu bate, Nu străbate, Neaua ninge, nu-L atinge“.

Din cele două împrumuturi de origine slavă, omăt şi-a păstrat statutul de regionalism, iar zăpadă a devenit termenul de bază din limba literară (având chiar o „familie“: a se înzăpezi, a deszăpezi; există şi adj. zăpădos). Şi datorită acestor împrejurări, în limba literară, nea se bucură de un statut aparte. Ne aducem aminte cuvântul din şcoală, când citeam şi recitam o poezioară a lui Coşbuc: „Neaua peste tot s-a pus, A venit iarna drăguţa, Hai copii, pe deal în sus, Să ne dăm cu săniuţa“ (şi omăt se află, uneori, în aceeaşi situaţie; vă amintiţi o urătură de Anul Nou: „Iarna-i grea, omătul mare, semne bune anul are!“).

Dacă zăpadă s-a „tehnicizat“, iar omăt a rămas un termen ocazional, însăşi pronunţarea lor transmiţând un fior de frig, cuvântului nea i-a fost dat să se ridice spre registre de exprimare a sensibilităţii, fiind atras în descrierea frumosului, a diafanului, ca superlativ pentru nuanţarea unei culori, albul. Îl aflăm, cu această valoare, nu numai la scriitori moldoveni (Eminescu: „O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită, O, însenină faţa ta de nea“), ci şi la cei din Muntenia, de la Ispirescu („Văzu… o fată mai albă ca neaua, cu părul de aur“), la Camil Petrescu: „Căci nu-i un colţ din trupul tău de nea, Nici unul dintre darnicele gesturi, Să nu-mi apară acuma chinuitor de clar“.

Dar, poate cea mai rafinată prezenţă poetică a cuvântului o putem găsi în traduceri ale unui celebru vers din Balada doamnelor de altădată, a lui Villon, „Mais où sont les neiges dâantan?“, transpus în româneşte prin „Dar unde-i neaua de-altădată!“ (la Tudor Vianu), sau „Dar unde-i neaua de mai an?“ (la Romulus Vulpescu).