Omul, faţă în faţă cu nemurirea

O consecinţă logică a faptului că omul este creat după chipul lui Dumnezeu ar fi ca omul să trăiască veşnic, asemenea Modelului său divin. Experienţa ne arată însă că lucrurile nu stau tocmai aşa. Ne naştem fără să ştim, trăim după cum ne place şi părăsim această lume aproape la fel de surprinzător după cum am şi intrat în ea. A fost acesta planul lui Dumnezeu când l-a creat pe om?

Sfântul Grigorie Palama, monah bizantin din secolul al XIV-lea şi erudit al Sfintelor Scripturi, meditează, într-una din scrierile sale, pe marginea acestor întrebări. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul nu a fost iniţial nici muritor, nici nemuritor: el îşi putea alege însă liber una dintre cele două condiţii. Fiind înzestrat cu preţiosul dar al libertăţii, omului i-a fost acordată cinstea de a-şi alege singur drumul pe care îl va urma. Singurul reper a fost porunca divină care a sintetizat în sine întreaga voinţă a lui Dumnezeu, în raport cu omul.

Atitudinea primilor oameni este evidentă, şi urmările se resimt până astăzi. Dar oare îl putem blama pe Adam pentru fapta sa? Dacă am fi fost în locul său, ce am fi ales? Dar astăzi, ce alegem? Să vedem ce spune Sfântul Grigorie Palama, în fragmentul reprodus în continuare.

„Dumnezeu n-a făcut moartea, ba chiar a împiedicat-o să apară pe cât trebuia şi cât era cu dreptate să o împiedice, de la cei făcuţi de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat pricinuitor de nemurire şi o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de-viaţă-făcător.

Căci a vestit de mai înainte în chip vădit şi a ameninţat, declarând că nesocotirea poruncii care dă viaţă, va fi moartea. Aceasta, ca oamenii să fie păziţi de experienţa morţii fie prin dragoste, fie prin cunoştinţă, fie prin frică. Căci Dumnezeu iubeşte, cunoaşte şi poate împlini tot ce e de folos fiecăreia dintre făpturi. Dacă ar cunoaşte numai, dar nu ar şi iubi, poate n-ar împlini, ci ar lăsa nedesăvârşit ceea ce a cunoscut ca fiind bine. Iar dacă iubind nu ar cunoaşte sau nu ar putea împlini, poate că şi chiar fără să vrea El, ceea ce iubeşte şi cunoaşte ar rămâne neîmplinit. Dar fiindcă şi iubeşte, şi cunoaşte, şi poate împlini ceea ce ne este de folos, ceea ce ne vine de la El, chiar fără voia noastră, ne vine spre folosul nostru.

În privinţa acelora spre care ne grăbim de bună voie, ca unii ce ne-am împărtăşit de fire liberă, să fim cu multă grijă ca nu cumva să ne fie fără de folos. Mai ales însă când, prin grija lui Dumnezeu, un lucru este oprit, ca de pildă în Evanghelia Domnului prin El însuşi, sau între urmaşii lui Israel prin prooroci, sau în legea harului prin Apostolii Săi şi prin urmaşii acestora. E vădit că este cât se poate de nefolositor şi de stricăcios să-l dorim şi să ne grăbim spre el. Iar dacă cineva ni l-ar îmbia şi ne-ar îndemna să ne grăbim spre el, înduplecându-ne prin cuvinte, sau atrăgându-ne printr-o înfăţişare iubitoare, e limpede că acesta e potrivnic şi duşman al vieţii noastre.

Ascultarea de Dumnezeu ar fi evitat moartea

Ar fi trebuit, deci, ca - fie prin dorul de a trăi, sădit de Dumnezeu în noi, fie prin cunoştinţa că Acela ştie mai bine ce ne foloseşte, fie prin frica de stăpânirea Lui atotputernică - să nu ne fi lăsat atunci furaţi, nici vrăjiţi, nici înduplecaţi, ca să nesocotim porunca şi sfatul Lui, cum n-ar trebui nici acum să nesocotim poruncile şi sfaturile mântuitoare date după porunca aceea. Căci, precum azi cei ce nu se hotărăsc să se împotrivească vitejeşte păcatului, nesocotind poruncile dumnezeieşti, merg spre moartea lăuntrică şi veşnică dacă nu-şi recâştigă sufletul lor prin pocăinţă, la fel primii oameni, neîmpotrivindu-se celor ce-i îndemnau să nu asculte, au nesocotit porunca şi, ca urmare, îndată a trecut în faptă hotărârea vestită de mai înainte a Celui Ce judecă cu dreptate. Şi, potrivit cu ea, îndată au murit cei ce au mâncat din pom. Astfel au cunoscut cu lucrul în ce constă porunca uitată de ei, a adevărului, a dragostei, a înţelepciunii şi a puterii, şi de ruşine s-au ascuns, fiind dezbrăcaţi de slava care face vii în chip mai înalt şi duhurile nemuritoare, slavă fără de care viaţa duhurilor este şi se socoteşte cu mult mai rea decât multe morţi.

Le-ar fi fost de folos, prin urmare, primilor oameni, care trebuiau să petreacă în locul acela sfânt, să nu uite nicidecum de Dumnezeu, ci să se deprindă şi mai mult şi să se îndeletnicească îndelung cu cele simple şi cu adevărat bune şi să se desăvârşească în deprinderea vederii sufleteşti. Fiind încă nedesăvârşiţi şi aflându-se la mijloc şi fiind ispitiţi cu uşurinţă de puterea dată lor spre întrebuinţare, când spre bine, când spre rău, nu trebuiau să treacă la încercarea celor ce prin fire pot să atragă şi să pună stăpânire peste ei prin simţuri, să câştige mintea lor întreagă şi să-i ducă la faptele rele.

Hotărârea cu privire la moartea sufletului, care a venit la îndeplinire prin călcarea poruncii, potrivit cu dreptatea Ziditorului (căci părăsindu-L noi, ne-a părăsit şi El, fără să ne silească, ca pe unii ce aveam voie liberă), a fost vestită de mai înainte, de către Dumnezeu, cu iubire de oameni, pentru pricinile pe care le-am spus. La ea a adăugat şi a pus pe deasupra hotărârea cu privire la moartea trupului. Dar, rostind-o pe aceasta, a întârziat trecerea ei la îndeplinire, din adâncul înţelepciunii şi din prisosinţa iubirii Sale de oameni, pentru viitor.

Mângâierea de după căderea în păcat

Iar ca să nu fim cu totul neştiutori ai covârşitoarei Sale iubiri de oameni şi ai adâncului Său de înţelepciune, deci ai pricinii pentru care a adăugat Dumnezeu sfârşitul prin moarte, i-a dăruit omului să mai trăiască nu puţin timp. Astfel a arătat că ne educă cu milă, mai bine zis a rânduit educarea noastră prin dreptate, ca să nu deznădăjduim cu desăvârşire. Prin aceasta ne-a dat vreme de pocăinţă şi de a ne face bineplăcuţi Lui printr-o vieţuire pentru care ne lasă să existăm. A mângâiat apoi tristeţea morţii cu naşterile necontenite. A înmulţit neamul prin urmaşi, ca mulţimea celor ce se nasc să întreacă într-o mare măsură numărul celor ce mor. În locul unui Adam, ajuns necăjit şi sărman prin frumuseţea unui pom, a arătat pe mulţi îmbogăţiţi în chip fericit din cu cunoştinţa de Dumnezeu, prin virtute şi prin bunăvoinţă dumnezeiască. Martori sunt Set, Enos, Enoch, Noe, Melchisedec şi Avraam şi toţi cei dintre ei, dinainte de ei şi de după ei, care s-au dovedit ca ei, sau aproape de ei. Dar, fiindcă oricât de mari şi de mulţi au fost aceştia, nici unul n-a vieţuit cu desăvârşire fără de păcat, ca să poată birui înfrângerea aceea a protopărinţilor, şi să vindece rana rădăcinii neamului, şi să fie tuturor celor de după aceia spre sfinţenie, spre binecuvântare şi spre redobândirea vieţii, lucru pe care l-a văzut El de mai înainte, a ales în cursul timpului neamurile şi seminţiile din care să se ridice tulpina prealăudată (Numeri, XVII, 23), din care să răsară floarea prin care avea să se înfăptuiască iconomia mântuitoare a întregului neam omenesc.

Fiecare ne aflăm în postura lui Adam

Mulţi învinuiesc poate pe Adam că, lăsându-se cu uşurinţă înduplecat de sfătuitorul cel rău, a călcat porunca dumnezeiască şi prin această călcare ne-a pricinuit nouă moartea. Dar nu e totuna a vrea cineva să guste înainte de cercare dintr-o buruiană aducătoare de moarte şi a dori să mănânce din ea după ce a cunoscut din cercare că e aducătoare de moarte. E mai de ocară acela care ia otravă şi-şi atrage moartea după cercare, decât cel care face şi pătimeşte aceasta înainte de cercare.

De aceea, fiecare dintre noi e mai de ocară şi mai de osândă decât Adam. Dar se va zice poate că nu este în faţa noastră acel pom, nici porunca lui Dumnezeu, care opreşte gustarea din el, nu ne este dată nouă. Poate că acel pom nu este înaintea noastră. Dar porunca lui Dumnezeu ne este şi acum în faţă şi pe cei ce ascultă de ea şi voiesc să trăiască potrivit cu ea, îi dezleagă de vina tuturor păcatelor lor şi de blestemul, şi de osânda strămoşească; dar cei ce o nesocotesc şi aleg în locul ei momeala şi sfatul celui rău, nu pot să nu cadă din viaţa aceea şi de la petrecerea în rai şi să nu primească pedeapsa cu care au fost ameninţaţi.“

(Texte selectate din Sf. Grigorie Palama, Scrieri, Filocalia a VII-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997)