Omul iarăși în criză

Este cu totul vădit, chiar și pentru un elev de școală primară, că ceva s-a schimbat, că s-au răsturnat niște valori firești și veșnice ale omenirii, că… ce să mai lungim vorba, ceva este foarte în neregulă cu omul care, parcă dintr-odată, nu mai este cum era. Și de unde provine această per­cepție? Cam de peste tot din lume și din multe laturi ale vieții. Se vede, de pildă, în lipsa de sens a conflictelor armate, în caracterul inuman al economiei de piață, în minciuna și în autismul politicii, în alienarea presei dintr-un mijloc de informare într-unul de manipulare a maselor. Dar mai ales, se vede în foarte subtila degenerare a mentali­tăților contemporane care pare că nu mai exprimă nici un fel de valori, nu mai antrenează nici un fel de spirit critic care să separe autenticul de fals, binele de rău, dragostea de desfrânare etc., fapt ce conduce la rândul său la permisivitatea facilă a legalizării avortului, a educației sexuale în școli, a LGBT-ismului, a trangenderismului, a transumanismului! Dar, poate mai mult decât în orice semn exterior, schimbarea se adulmecă în duhul însuși pe care fiecare dintre noi îl emană, a cărui calitate nu mai e cazul s-o analizăm.

Însă de unde au apărut toate aceste scăderi ale ființării umane care a funcționat, totuși, într-o bună măsură până astăzi, atașată de anumite valori incontestabile? Cel mai probabil din preocuparea excesivă a omului față de sine însuși din timpul secolului trecut, pe care o distingem în toate aspi­rațiile vieții umane începând de la căutarea cu obstinație a confortului și a plăcerii ce a dus la instaurarea materialismului ca mentalitate dominantă și până la apariția unui soi nou de spiritualitate sincretistă newageistă care l-a plasat pe om în centrul lumii ca pe un nou dumnezeu terestru, plin de posibilități nebănuite, latente și infinite. Această stare de lucruri a dus rapid, deși treptat, la o alterare a gândirii raționale a omului, la o lipsă de principii sau la relativismul cultural, ceea ce a avut ca rezultat ignorarea totală a adevăratului Dumnezeu, Ocrotitorul vieții omului. Ceea ce vedem acum reprezintă, cu sigu­ranță, efectele sau roadele de multe feluri ale trufașului antropocentrism ce a caracterizat de la un capăt la celălalt veacul trecut și care acolo unde a fost îmbrățișat a dezrădăcinat pe nesimțite toate valorile tradiționale, apte să formeze personalitatea omului în sensul dat acestuia prin creație. Toate aceste efecte au readus făptura umană în starea confuză de dinaintea nașterii Mântuitorului, ba chiar mai rău, întrucât atunci nu se aflase încă de existența unui paradox propriu omului: el nu se poate împlini decât lucrând la împlinirea poruncilor dumnezeiești, dar mai ales nu se poate cunoaște pe sine din sine, ci numai cunoscându-L pe Hristos, Dumnezeu- Omul.

Și, pentru ca să nu existe aici nici cea mai mică bănuială de speculație, să încercăm să privim acum inclusiv filmul cauzelor duhovnicești care au condus la dezastrul omenirii actuale, expus cu o uimitoare precizie logică încă de acum două mii de ani, de Apostolul Pavel. Tot impasul de astăzi al lumii există deoarece oamenii, „cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni. Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios… De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbații… Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoștință, așa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1, 21-28).

Iată, prin urmare, că imaginea emblematică a lumii noastre se înfățișează fără menajamente a fi aceea a omului sfâșiat lăuntric și lăsat în părăsire de Dumnezeu, întrucât aceasta a căutat în mod implicit prin dorințele și prin faptele lui, ajuns într-o stare de deplo­rabilă promiscuitate și nebunie. Iar această stare este cu atât mai înfricoșătoare și mai hilară cu cât contrastează dureros cu statutul său de făptură rațio­nală superioară, chemată la demnitatea îndumnezeirii prin harul Duhului Sfânt.